Decizia ÎCCJ nr. 23/2014 (HP)Paragraful 50

În susţinerea poziţiei cu privire la inadmisibilitatea cererii de strămutare în cursul procedurii de cameră preliminară, se invocă şi dispoziţiile art. 71 alin. (1) din Codul de procedură penală, care se referă la temeiul strămutării, acestea stabilind expres că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori curtea de apel strămută judecarea unei cauze. Prin această formulare, legiuitorul a reglementat posibilitatea strămutării unei cauze aflate pe rolul unei instanţe, având ca obiect judecarea propriu-zisă a unei cauze penale, inclusiv judecarea unei plângeri împotriva unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată. Or, dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală care stabilesc obiectul procedurii de cameră preliminară prevăd în mod expres faptul că în cuprinsul acestei proceduri se realizează doar verificarea - după trimiterea în judecată - competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, în cuprinsul acestei proceduri, nu putem vorbi despre o judecare a unei cauze penale, astfel cum este amintită în cuprinsul art. 71 din Codul de procedură penală, care stabileşte temeiul strămutării. Acest argument pare să stea inclusiv la baza raţiunii pentru care legiuitorul a stabilit faptul că judecătorul care a participat la procedura de cameră preliminară nu devine incompatibil să soluţioneze cauza pe fond, acesta nerealizând o judecată veritabilă a cauzei în faza camerei preliminare, rezumându-se la verificarea sesizării instanţei.