Decizia ÎCCJ nr. 11/2013 (RIL)Paragraful 36

Doamna judecător Amelia Farmathy, vicepreşedintele Curţii de Apel Bucureşti, desemnată de Colegiul de conducere al instanţei să susţină recursul în interesul legii, a solicitat admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), instanţa de judecată, competentă să soluţioneze contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, nu poate înlocui sancţiunea, luarea măsurii disciplinare fiind atributul exclusiv al angajatorului, conform art. 247 alin. (1) din Codul muncii. A susţinut că aplicarea unei sancţiuni disciplinare este atributul exclusiv al angajatorului, pentru că acesta dispune de prerogativa disciplinară, având competenţa de a individualiza sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, cu luarea în considerare a împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta, a gradului de vinovăţie, a consecinţelor abaterii disciplinare, a comportamentului general al salariatului şi a eventualelor sancţiuni suferite de către acesta. Pe de altă parte, aplicarea sancţiunii disciplinare nu constituie atributul instanţei judecătoreşti, care poate exercita numai un control de legalitate şi temeinicie a actului de sancţionare disciplinară. În măsura în care în urma controlului judecătoresc se constată că angajatorul nu a respectat proporţia între fapta săvârşită de salariat şi sancţiunea pe care i-a aplicat-o, se impune concluzia nelegalităţii măsurii de sancţionare disciplinară în întregul său, cu consecinţa anulării deciziei, iar nu a reindividualizării sancţiunii. Dacă s-ar accepta teza contrară, instanţa de judecată ar ajunge să se substituie angajatorului, ceea ce nu poate fi acceptat.