Decizia ÎCCJ nr. 21/2011 (RIL)Paragraful 38

Nu poate fi susţinută nici soluţia în sensul că datoria vamală s-a stins prin confiscarea bunurilor sau a mărfurilor introduse ilegal în ţară, consacrată de interpretarea art. 233 primul paragraf lit. (d) din Regulamentul (CEE) nr. 2.913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, care prevede că o datorie vamală se stinge "în cazul în care mărfurile pentru care a luat naştere o datorie vamală în conformitate cu art. 202 sunt puse sub sechestru la introducerea lor neregulată şi confiscate simultan sau ulterior". Raportat la sfera de incidenţă a normei comunitare se poate concluziona că aceasta îşi găseşte aplicarea ca mod de stingere a datoriei vamale doar în ipoteza faptică a sechestrării mărfurilor înainte de primul birou vamal situat în interiorul Uniunii Europene. De altfel, norma de drept intern, în conţinutul art. 256 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, instituie stingerea datoriei vamale în cazul confiscării, însă condiţionat de producerea situaţiei înainte de acordarea liberului de vamă, în cazul mărfurilor declarate pentru un regim vamal ce implică obligaţia de plată a drepturilor.