Decizia CCR nr. 153/2024Punctul 21

21. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenție, Curtea a constatat, la paragraful 23 al Deciziei nr. 580 din 14 iulie 2020, că aceasta este neîntemeiată. Curtea a reținut că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care aceasta își produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiție, finalitatea for fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anumit drept având consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură. Mai mult, în jurisprudența sa referitoare la dreptul de acces la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, prin Hotărârea din 10 mai 2001, pronunțată în Cauza Z și alții împotriva Regatului Unit, că art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale poate fi invocat de orice persoană care consideră că a existat o ingerință ilegală în privința exercițiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, adăugând însă că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut și că acesta poate fi supus unor restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție. ...