Decizia CCR nr. 72/2024Punctul 29

29. Referitor la dispozițiile art. 113 din Legea nr. 51/1995, prin Decizia nr. 21 din 27 ianuarie 2022, Curtea a constatat că nulitatea actelor de constituire și de înregistrare de barouri în afara Uniunii Naționale a Barourilor din România, dispusă prin prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, precum și încetarea de drept a efectelor oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicțional prin care au fost recunoscute ori încuviințate activități de consultanță, reprezentare și asistență juridică contrare prevederilor legale, în temeiul dispozițiilor art. 113 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1995, reprezintă intenția legiuitorului ca profesia de avocat să se exercite numai cu respectarea legii, iar nu împotriva ei. Totodată, Curtea a reținut că - prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 3 noiembrie 2015, referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal din 1969) în ipoteza exercitării activităților specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 - instanța supremă a analizat modul în care au fost reglementate organizarea și exercitarea profesiei de avocat în România. Cu acest prilej, instanța supremă a reținut că din succesiunea în timp a actelor normative rezultă că formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora („barouri“, „colegii“), nu au fost niciodată desființate în România, operațiunea juridică utilizată de legiuitor fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin același act normativ s-a prevăzut desființarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înființarea în locul acestora a unor alte persoane juridice, ca succesoare în drepturi și obligații ale celor dintâi. Aceeași este situația și în privința formelor de organizare la nivel național („Uniunea Avocaților din România“, „Uniunea Barourilor din România“, „Uniunea Colegiilor de Avocați din România“, „Consiliul Central al Colegiilor de Avocați“, „Uniunea Națională a Barourilor din România“), cu singura mențiune că pentru o scurtă perioadă (între 14 februarie 1950 și 21 iulie 1954) profesia de avocat a rămas fără o structură organizatorică la nivel național. Din această perspectivă, în România a existat o continuitate a organizării și exercitării profesiei de avocat, iar înființarea persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară. S-a subliniat, totodată, faptul că Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice și exclusive de organizare profesională a avocaților în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocați înscriși în barou (existând și funcționând câte un singur barou în fiecare județ), care face parte din Uniunea Națională a Barourilor din România, ca unică structură națională a ordinului profesional al avocaților din România. Așa fiind, prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, precitată, instanța supremă a statuat că persoanele care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri care funcționează în paralel cu cele care ființează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat și anterior, dar și-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acționează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie și claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înțeleagă și să își adapteze conduita la dispozițiile sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii, ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal. Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracțiunii analizate se află în strânsă legătură cu latura ei obiectivă, mai precis cu cerința esențială a exercitării „fără drept“ a activităților specifice profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea situație acționează cu intenția de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăția fiecărei persoane cercetate pentru săvârșirea acestei infracțiuni. ...