Decizia CCR nr. 662/2023Punctul 10

10. Pe de altă parte, reține că Legea fundamentală nu îl obligă pe legiuitor să reglementeze căi de atac împotriva oricărei hotărâri judecătorești, ci statuează în art. 129 că acestea se exercită „în condițiile legii“, iar accesul la justiție nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești - deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac - fiind de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură; prin urmare, prevederile criticate nu aduc atingere art. 126 și 129 din Constituție. Mai mult, întrucât legiuitorul are competența de a stabili căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești, reține că, tocmai în virtutea acestei competențe, Codul de procedură penală prevede în art. 68 alin. (7) că încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac, urmărind prin aceasta asigurarea celerității în soluționarea cauzelor. Consideră că nici principiul dublului grad de jurisdicție în materie penală nu este încălcat de dispozițiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, acesta fiind incident numai la soluționarea fondului cauzelor penale. Or, chestiunea recuzării nu privește fondul cauzei. În fine, observă că autorul excepției afirmă caracterul neconstituțional al prevederilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală raportându-le la cele ale art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. ...