Decizia CCR nr. 417/2023Punctul 34

34. Se apreciază, în esență, că prevederile art. 41 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 contravin și dispozițiilor constituționale și convenționale privind dreptul de proprietate privată, sens în care se arată că există un drept de creanță asupra statului în ceea ce privește sumele datorate și stabilite prin art. 20 alin. (1) și (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, iar acest drept de creanță asupra statului beneficiază de protecție constituțională, în condițiile art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală, dând naștere în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri la un „bun“, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Măsura instituită prin art. 41 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, de suspendare a plății unor debite ale statului pe o perioadă de 9 ani și, în perspectivă, încă 2 ani, nu poate fi considerată una care menține un just echilibru între interesele debitorului - statul - și cele ale creditorului - persoana îndreptățită, ci, dimpotrivă, se poate aprecia că aceasta din urmă suportă o sarcină disproporționată și excesivă în privința dreptului său de a primi sumele cuvenite. Se invocă în acest sens aspecte din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la respectarea bunurilor și se arată că, deși legiuitorul delegat invocă un scop legitim al măsurii, acest termen îndelungat pentru plata unei creanțe asupra statului, care este deja exigibilă, nu satisface exigențele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului, constituind, din această perspectivă, o ingerință disproporționată asupra dreptului și afectând în sens negativ dreptul fundamental la proprietate, astfel cum înțelesul constituțional al verbului „a afecta“ a fost stabilit în jurisprudența Curții Constituționale. Totodată, persoanele îndreptățite la aceste sume sunt titulare ale unui drept de creanță, care, în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, constituie un „bun“, astfel încât acestea pot pretinde că au cel puțin „o speranță legitimă“ de a redobândi efectiv dreptul de proprietate. ...