Decizia CCR nr. 421/2023Punctul 28

28. În fine, în legătură cu critica referitoare la pretinsa nesocotire a principiului autonomiei locale, consacrat de art. 120 alin. (1) din Constituție, prin Decizia nr. 455 din 24 iunie 2020, paragrafele 38 și 39, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, de exemplu, prin Decizia nr. 154 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 mai 2004, principiul autonomiei locale nu presupune totala independență și competența exclusivă a autorităților publice din unitățile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul țării și dispozițiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naționale. Tot astfel, prin Decizia nr. 123 din 25 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 4 iunie 2001, Curtea a reținut că principiul autonomiei locale nu include și absolvirea autorităților administrației publice locale de la obligația respectării legilor cu caracter general și valabilitate pe întreg teritoriul țării. Cu alte cuvinte, exercitarea competențelor specifice în conformitate cu acest principiu nu se realizează într-o totală independență, ci într-o manieră integrată în ansamblul statal, în sensul că autoritățile publice din unitățile administrativ-teritoriale au obligația de a respecta totalitatea reglementărilor legale care devin incidente pe parcursul exercitării competențelor acestora. Prin prisma problematicii care interesează în cauză, Curtea a reținut că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c) și alin. (5) lit. b) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 (în prezent art. 129 din Ordonanța de urgență a Guvernului privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019), consiliul local exercită atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului, iar în exercitarea acestei atribuții hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii. Acordarea măsurilor reparatorii constând în atribuirea de bunuri sau servicii ori, după caz, refuzul de acordare a acestora ori neincluderea pe lista bunurilor disponibile a anumitor bunuri nu pot fi realizate în mod discreționar, ci justificat, în coordonatele trasate de legea specială. Persoana îndreptățită, nemulțumită de modul de soluționare, poate sesiza instanța de judecată care, în virtutea plenitudinii sale de competență, va putea să analizeze și aspectele referitoare la întocmirea listei cuprinzând bunurile disponibile. De altfel, în materia aplicării legislației reparatorii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a accentuat necesitatea ca persoana îndreptățită să se poată adresa unei instanțe înzestrate cu jurisdicție deplină pentru soluționarea contestației îndreptate împotriva deciziilor emise de autoritățile administrative/entitățile învestite (Hotărârea din 16 septembrie 2003, pronunțată în Cauza Glod împotriva României, paragraful 35 sau Hotărârea din 12 iulie 2007, pronunțată în Cauza Hauler împotriva României, paragraful 32 - în ambele cauze era vorba despre comisiile locale de fond funciar). În acest context, prezintă relevanță și prevederile art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun dacă prin lege nu se prevede altfel, adică, în situația dată, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013. ...