Decizia CCR nr. 385/2023Punctul 6

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepției, reiterând, în esență, aspectele susținute prin cererea de sesizare a Curții Constituționale. În acest sens, arată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie teza a treia a art. 3 din Legea nr. 60/1991, astfel cum acesta a fost interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018. Aceste dispoziții, în interpretarea instanței supreme, contravin, pe de o parte, prevederilor art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituție, iar, pe de altă parte, încalcă art. 20 din Legea fundamentală. Cu privire la prima categorie de critici, arată că dispozițiile criticate sunt lipsite de previzibilitate și claritate, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Constituționale, invocând în acest sens Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013. Formularea cuprinsă de un act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte. Or, în cazul dispozițiilor criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, situația de excepție a nedeclarării adunărilor publice a devenit imposibilă, întrucât, prin interpretarea instanței supreme, au fost epuizate toate situațiile în care o adunare publică s-ar putea desfășura în exteriorul unui imobil sau al unui sediu al unei persoane juridice de interes public sau privat. Referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil, arată că dispozițiile criticate generează aplicarea sancțiunilor contravenționale prevăzute de art. 26 lit. a) sau d) din Legea nr. 60/1991, iar procesele determinate de contestarea acestor măsuri sancționatorii exclud orice urmă de echitabilitate. Cu privire la cea de-a doua categorie de critici, și anume încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituție, raportate la art. 10 și 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se susține că, deși a recunoscut dreptul statelor de a impune formalități prealabile pentru exercitarea dreptului la întrunire, instanța europeană a subliniat că prin aceste formalități nu trebuie să se aducă atingere sau să se restrângă dreptul la întrunire și nici libertatea de exprimare. În acest sens, invocă „hotărârile pronunțate în Cauzele Navalnyy împotriva Rusiei și Savu împotriva României“, precum și Hotărârea din 3 mai 2022, pronunțată în Cauza Bumbeș împotriva României. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că dreptul la întrunire poate fi restrâns doar atunci când există un risc real și previzibil de acțiuni violente. În caz contrar, adunările publice desfășurate în condiții pașnice nu trebuie restrânse în niciun fel, impunându-se statelor toleranță, sens în care citează din Hotărârea din 3 mai 2022, pronunțată în Cauza Bumbeș împotriva României. Or, dispozițiile criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 19 din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, exclud efectiv orice întrunire desfășurată într-un loc public, indiferent dacă aceasta este pașnică sau nu. ...