Decizia CCR nr. 113/2023Punctul 14

14. Se menționează că în cuprinsul Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, ratificată de România prin Decretul nr. 284/1973, se arată, la art. 2, că orice stat membru care aplică această convenție se angajează să formuleze și să practice o politică națională care să urmărească promovarea, prin metode adaptate condițiilor și uzanțelor naționale, a egalității de tratament în materie de ocupare a forței de muncă și exercitare a profesiei, în scopul eliminării oricăror discriminări. De asemenea, se încalcă Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și Directiva 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică. Se arată că trebuie avută în vedere practica Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut, în mod constant, că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă. Astfel, prin Legea nr. 30/1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și protocoalele adiționale la aceasta, în acest mod, conform art. 11 și 20 din Constituție, devenind parte integrantă a dreptului intern și având prioritate față de acesta, așa încât Protocolul nr. 12 la Convenție, prin art. 1 privind interzicerea generală a discriminării, creează cadrul general. ...