Decizia CCR nr. 17/2023Punctul 64

64. În prezenta cauză, art. I din legea criticată, cu referire la art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1991, prevede îndeplinirea cumulativă a condițiilor de a fi căsătorit și a conviețui, respectiv că cetățenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetățenie sau cetățeanului străin dacă „[...] este căsătorit și conviețuiește în străinătate cu un cetățean român, de cel puțin 10 ani de la data căsătoriei“, iar potrivit art. 41 alin. (1) și (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 18 mai 2012, actele de stare civilă ale cetățenilor români, întocmite de autoritățile străine, au putere doveditoare în țară numai dacă sunt transcrise în registrele de stare civilă române, iar cetățeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la înregistrarea actului sau faptului de stare civilă la autoritățile străine, respectiv de la data dobândirii/redobândirii cetățeniei române, să solicite transcrierea certificatelor/extraselor de stare civilă la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la primăria unității administrativ-teritoriale competent/competente ori la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României. Ca atare, față de cadrul legislativ menționat, Curtea constată că, indiferent de legea străină în temeiul căreia s-a încheiat căsătoria dintre un cetățean român și un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, cetățeanul român este obligat ca, în termen de 6 luni de la înregistrarea actului de stare civilă la autoritățile străine, să solicite transcrierea certificatelor/ extraselor de stare civilă la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la primăria unității administrativ-teritoriale competent/competente ori la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de carieră ale României. ...