Decizia CCR nr. 520/2022Punctul 3

3. Cu privire la critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 271 din lege, se observă că aceasta vizează eliminarea dintre cazurile de abatere disciplinară a situației în care judecătorii sau procurorii nu respectă deciziile Curții Constituționale și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii (ori în dezlegarea unor chestiuni de drept), noua reglementare consacrând o exonerare de răspundere pentru judecători și procurori sub acest aspect. Astfel, noua reglementare nu preia soluția legislativă a textului în vigoare, respectiv art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Acest din urmă text stabilește că reprezintă abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii. Prin Decizia nr. 2/2012, Curtea Constituțională a reținut că aceste dispoziții dau expresie și eficiență prevederilor art. 126 alin. (3) , respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constituție, și a constatat că „principiile care guvernează înfăptuirea justiției trebuie interpretate în corelație cu dispozițiile constituționale care consacră rolul și competențele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunțate de art. 1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanțele judecătorești a deciziilor pe care Înalta Curte de Casație și Justiție ori Curtea Constituțională le pronunță în exercitarea competențelor lor constituționale nu este compatibil cu aceste principii“. Curtea a reținut că „principiul independenței judecătorilor nu exclude intervenția instanțelor de control judiciar pe calea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, și nici pronunțarea de către instanța supremă a unor decizii menite să unifice diferențele de interpretare și aplicare a aceluiași text de lege. De altfel, scopul legiuitorului constituțional nu a fost acela de a reglementa o ingerință a Înaltei Curte de Casație și Justiție în activitatea de judecată a instanțelor, ci stabilirea unei practici unitare, atunci când se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești irevocabile“. Având în vedere rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituție, respectiv acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, prin exonerarea de răspundere a judecătorilor și procurorilor în cazul nerespectării deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii se încalcă, pe de o parte, dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, ca urmare a faptului că lipsește de efecte rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 21 din Constituție, întrucât permite judecătorilor și procurorilor să respecte arbitrar aceste decizii, fiind afectat astfel dreptul la un proces echitabil, respectiv principiul securității juridice care impune asigurarea interpretării unitare a legii. În privința exonerării de răspundere a judecătorilor și procurorilor ca urmare a nerespectării deciziilor Curții Constituționale, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja prin Decizia nr. 2/2012, statuând că, potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, de la data publicării, deciziile sale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Norma constituțională nu distinge nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curți, în întregul lor, sunt general obligatorii. De asemenea, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, Curtea a reținut că „decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor“. Tot astfel, prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, s-a reținut că „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta“. Curtea a mai statuat că „atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziei“. Având în vedere normele constituționale ale art. 126 alin. (3) , respectiv ale art. 147 alin. (4) , deciziile Curții Constituționale a României și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție asigură și garantează supremația Constituției, stabilitatea sistemului judiciar, dreptul la un proces echitabil, predictibilitatea actului de justiție, interpretarea și aplicarea unitară a legislației și unificarea jurisprudenței pe teritoriul României. Cu referire la ambele categorii de decizii, se constată că dau expresie unei competențe specifice, strict prevăzute de Constituție. Or, lipsirea de garanții a principiului supremației Constituției, a stabilității sistemului judiciar, limitarea sau restrângerea predictibilității actului de justiție sau lipsa practicilor judiciare unitare sunt elemente care afectează în mod esențial existența unui stat de drept, constituind practici neconstituționale. Constituția prevede, alături de garanția independenței judecătorilor, și obligația acestora de a se supune numai legii. Noțiunea de „lege“ prevăzută de art. 124 alin. (3) din Constituție „este folosită în sensul său larg, care include și Constituția, ca Lege fundamentală, dar și toate celelalte acte normative, cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție“ (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Curtea a mai constatat că „principiile care guvernează înfăptuirea justiției trebuie interpretate în corelație cu dispozițiile constituționale care consacră rolul și competențele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunțate de art. 1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanțele judecătorești a deciziilor pe care Înalta Curte de Casație și Justiție ori Curtea Constituțională le pronunță în exercitarea competențelor lor constituționale nu este compatibil cu aceste principii“. Ținând seama de cele de mai sus, soluția legislativă de eliminare a răspunderii disciplinare a judecătorilor în cazul nerespectării deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii apare ca fiind contrară jurisprudenței Curții Constituționale în domeniu, întrucât respectarea deciziilor Curții Constituționale al căror efect obligatoriu este consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție, și a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii, al căror efect obligatoriu derivă din dispozițiile art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, reprezintă o componentă esențială a statului de drept. Mai mult, permite judecătorilor să aplice și să respecte arbitrar deciziile Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind afectat astfel dreptul la un proces echitabil, respectiv principiul securității juridice care impune asigurarea interpretării unitare a legii, fiind încălcat art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Legiuitorul constituant a consacrat independența judecătorului pentru a-l apăra pe acesta de influența autorităților politice și, în special, a puterii executive; această garanție nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilității judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative - care, în textul menționat, se circumscriu conceptului de „independență“ -, ci stabilește și limite pentru exercitarea acestora - care, în acest caz, se circumscriu sintagmei „se supun numai legii“. Instituționalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanță cu exigențele principiului separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție (Decizia nr. 2/2012). Noua soluție legislativă consacră o relativizare a caracterului obligatoriu/general obligatoriu al deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale. Chiar dacă acestea rămân obligatorii/general obligatorii, una dintre garanțiile care asigură punerea în practică a acestui caracter este eliminată. Faptul că în ordinea juridică națională anumite acte cu caracter jurisdicțional sunt obligatorii, înseamnă că există și garanții pentru asigurarea acestei obligativități. Iar una dintre garanții este chiar obligația judecătorului/procurorului de a le aplica sub sancțiunea răspunderii sale disciplinare. Altfel, s-ar ajunge în situația în care judecătorul/procurorul ar aplica subiectiv/aleatoriu/după bunul plac aceste decizii. Totodată, o asemenea soluție legislativă creează o aparență de neobligativitate a deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce induce în sistemul judiciar percepția caracterului opțional al acestora. Mai mult, în privința deciziilor Curții Constituționale este afectată voința legiuitorului constituant care, în anul 2003, a întărit forța deciziilor antereferite, care au dobândit caracter general obligatoriu. Noua reglementare reprezintă, așadar, un regres sub aspectul efectelor pe care deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale le produc în ordinea juridică națională. Prin urmare, se constată o slăbire a caracterului obligatoriu al deciziilor celor mai înalte jurisdicții în stat. În ceea ce privește incidența jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, invocată în cuprinsul Expunerii de motive, apreciem că aceasta nu este relevantă și nu justifică eliminarea abaterii disciplinare în discuție. Această eventuală contrarietate de jurisprudențe are loc în cazuri rare, însă, în cvasimajoritatea situațiilor nu există o astfel de contrarietate de jurisprudență. Și atunci, omisiunea de reglementare criticată, cu evidentă relevanță constituțională, afectează autoritatea deciziilor instanțelor supreme ale statului, dând judecătorului de caz posibilitatea de a le evalua, devenind un supra-judecător al acestora, și de a le înlătura de la aplicare, fără ca o asemenea conduită să poată fi calificată drept o sancțiune disciplinară. Cu alte cuvinte, pentru situații de excepție/rar întâlnite în practică, dar care produc emoții la nivel societar, și care mai ales prin prisma hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 mai 2021 (Cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C291/19, C-355/19 și C-397/19) și din 22 februarie 2022 (Cauza C-430/21) nu pun probleme în momentul de față, se repudiază o garanție a coerenței sistemului de drept național - abaterea disciplinară constând în nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Faptul că, prin decizia la care facem prezenta opinie separată, s-a arătat că în continuare se menține caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar fapta judecătorului/procurorului de ignorare a acestora este în continuare abatere disciplinară dacă este săvârșită cu gravă neglijență sau rea-credință nu demonstrează altceva decât că acestor decizii li s-a știrbit autoritatea jurisdicțională supremă pe care, teoretic, ar trebui să o aibă într-un sistem de drept. Rezultă o insecuritate juridică și o instabilitate vădită în aplicarea normelor naționale, dar și a celor de drept european - pentru că, până la urmă, deciziile instanțelor naționale supreme, în aplicarea normelor de drept european, pot stabili soluții care să asigure coeziunea, coerența și constituționalitatea ordinii de drept. Sunt încălcate, astfel, prevederile art. 1 alin. (5) , art. 21 alin. (3) , art. 126 alin. (3) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În consecință, apreciem că dispozițiile art. 234 alin. (1) și (2) și art. 271 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor sunt neconstituționale, iar obiecția de neconstituționalitate trebuia admisă și cu privire la acestea. ...