Decizia CCR nr. 401/2022Punctul 17

17. Curtea subliniază, totodată, că Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu conține nicio normă de competență, cu excepția celor cuprinse în art. 213 alin. (13) , care stabilește competența instanței specializate numai în situația atacării deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, și în art. 281 alin. (2) , care instituie competența aceleiași instanțe când se atacă deciziile emise de organul fiscal în soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale de către persoanele vătămate prin acestea. Așa fiind, sesizarea instanței de contencios administrativ are ca premisă vătămarea reclamantului, care se produce fie prin actul administrativ al autorității publice, fie prin nesoluționarea de către aceasta, în termenul legal, a unei cereri, în acest sens fiind dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, de esența contenciosului administrativ este fie existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, astfel cum este ipoteza prevăzută de art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care reglementează singura ipoteză în care se poate formula acțiune directă împotriva actului administrativ-fiscal. ...