Decizia CCR nr. 274/2022Punctul 19

19. Cu privire la chestiunile ce țin de adoptarea și avizarea Ordonanței Guvernului nr. 23/2017, Curtea reține că, în contextul dat, criticile de neconstituționalitate sunt formulate din perspectiva unei pretinse nerespectări a unor acte normative europene, cu precădere în raport cu conținutul și aplicarea Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, precum și cu derogările de la acest act normativ pe care statele membre le-ar putea aplica numai cu acordul/avizul prealabil al Consiliului Uniunii Europene și al Comitetului TVA. Față de această împrejurare, Curtea constată că, deși invocă acte normative europene, autoarea excepției nu învederează în mod concret care prevederi ale acestora au incidență și necesită derogare și avizare din partea instituțiilor abilitate și în raport cu care prevederi constituționale de referință ar trebui analizate în concret dispozițiile criticate, întrucât mențiunea referitoare la art. 395 al Directivei 2006/112/CE nu este suficientă pentru a putea exercita un control de constituționalitate, având în vedere generalitatea acestuia. Astfel, Curtea observă că, în ceea ce privește incidența actelor obligatorii ale Uniunii Europene (regulamente, directive, decizii) în cadrul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, sau prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, a reținut că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință, de regulă, într-un context similar, fiind vorba de art. 148 din Constituție, implică o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă trebuie să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției - unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. În acest context, Curtea are în vedere și faptul că prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, precitată, instanța de contencios constituțional a conturat o anumită structură inerentă și intrinsecă oricărei excepții de neconstituționalitate. Aceasta cuprinde trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea, în concret, de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte. Motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. În această situație, Curtea nu se poate substitui autoarei excepției în ceea ce privește analiza normelor criticate în raport cu normele europene ce ar putea avea incidență în mod concret în analiza și efectuarea unui control de constituționalitate, având în vedere gradul de generalitate a acestora în materia taxei pe valoarea adăugată, și nici în ceea ce privește invocarea unui anume temei constituțional de referință prin prisma căruia ar putea fi examinate criticile, deoarece, în caz contrar, instanța constituțională ar exercita un control din oficiu, și nu la sesizare, ceea ce ar fi contrar art. 146 lit. d) din Constituție. Prin urmare, și din perspectiva acestor critici, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. ...