Decizia CCR nr. 249/2022Punctul 8

8. În ceea ce privește dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, arată că acestea definesc evaziunea fiscală ca o infracțiune de pericol, dar în practică s-a considerat că evaziunea fiscală este o infracțiune de rezultat. Astfel, nu poate fi stabilit momentul consumării infracțiunii de evaziune fiscală. Definirea evaziunii fiscale ca infracțiune de pericol determină posibilitatea ca organele judiciare să poată aprecia, chiar la momentul „evidențierii“, că respectiva „evidențiere“ s-a realizat „în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale“, întro modalitate arbitrară. Așa fiind, apreciază că textul criticat este lipsit de claritate și previzibilitate, fapt ce a forțat organele judiciare să ofere o „interpretare personală“ dispozițiilor criticate, fiind trase la răspundere penală doar acele persoane care, prin faptele lor, au produs un prejudiciu efectiv bugetului general consolidat. Or, din moment ce legea nu prevede condiția existenței unui prejudiciu, modalitatea actuală de redactare a dispozițiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 conduce către ideea că o persoană poate săvârși infracțiunea de evaziune fiscală chiar dacă nu a existat o fraudă, un prejudiciu efectiv adus bugetului de stat. Prezintă scurte considerații personale referitoare la forma pe care dispozițiile criticate ar trebui să o aibă. ...