Decizia CCR nr. 816/2021Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că, în toate cazurile în care, din motive obiective, faptele posibil a constitui abateri disciplinare ale judecătorilor și procurorilor, inclusiv cele săvârșite cu reacredință sau din gravă neglijență, au fost cunoscute de petenți sau de Inspecția Judiciară după împlinirea termenului de 2 ani de la data săvârșirii lor, sesizarea instanței de judecată disciplinară nu mai este posibilă. Se precizează că prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție s-a instituit răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar și răspunderea subsidiară a magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Or, prin instituirea unui termen maxim de exercitare a acțiunii disciplinare raportat la momentul săvârșirii faptei disciplinare, iar nu la momentul de la care în mod real și obiectiv aceasta a fost cunoscută, acțiunea disciplinară nu are un caracter efectiv, iar dreptul Inspecției Judiciare de a sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, constituit în instanță de judecată, este anulat. Se ajunge astfel la o imunitate de fapt în fața legii a judecătorilor și a procurorilor, care, contrar dispozițiilor constituționale, nu mai răspund pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență și nici pentru celelalte abateri disciplinare reglementate de lege. Mutatis mutandis, se consideră că sunt aplicabile și argumentele care au stat la baza pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 501 din 30 iunie 2016, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare. ...