Decizia CCR nr. 787/2021Punctul 18

18. Cu privire la această competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea Constituțională s-a pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, sau prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009. Curtea a reținut că scopul reglementării îl constituie „promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme“, astfel că „nu se poate considera că deciziile pronunțate (...) în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării. (...) Prin textul de lege criticat de autorul excepției, legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 (în prezent, art. 514) din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat“. Curtea a mai reținut că „interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. «Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară (...)». Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii. Decizia de interpretare pronunțată în asemenea cazuri nu este extra legem și, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem“. De asemenea, Curtea a mai constatat că „instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca «precedente judiciare» (...). De altfel (...), potrivit art. 329 alin. 2 [în prezent, art. 517 alin. (3) ] din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate (...), ca urmare a soluționării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.“ ...