Decizia CCR nr. 730/2021Punctul 14

14. Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă, în dosarele nr. 5.562/101/2015, nr. 8.968/101/2014, nr. 7.830/101/2015 și nr. 1.193/101/2016, arată că, prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că „în interpretarea prevederilor art. 1,art. 21 și art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132,art. 138 alin. (5) ,art. 142,art. 148,art. 151 și art. 152 din Legea nr. 62/2011 și a prevederilor art. 229 alin. (4) , art. 254 și art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, o decizie a Curții de Conturi, emisă în exercitarea atribuțiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituții publice finanțate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituțiile publice, nu lipsește de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanțele judecătorești, în condițiile legii. În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3) -(5) și art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1) -(3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părțile interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, respectiv poate fi invocată de către instanță, din oficiu, pe durata existenței contractului colectiv de muncă“. Având în vedere această decizie a instanței supreme, Curtea de Apel Craiova - Secția I civilă apreciază că dispozițiile de lege criticate nu încalcă prevederile art. 11,16 și 41 din Constituția României. Instanța de judecată reține și că dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate care fac referire la timpul de muncă și la munca suplimentară sunt reglementate în virtutea dreptului autorității legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul protecției sociale a salariaților, fără a se putea reține încălcarea art. 41 din Constituție. Consideră că nu poate fi reținută nici încălcarea prevederilor art. 16 din Constituție, în condițiile în care, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că instituirea de regimuri juridice diferite în situații care impun rezolvări diferite nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalității, iar art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În ceea ce privește prevederile art. 11 din Constituție referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, instanța de judecată reține că, în aplicarea prevederilor art. 20 din Constituția României, revine instanței de drept comun competența de a stabili dacă există sau nu neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne și dacă se impune sau nu aplicarea cu prioritate a reglementărilor internaționale. ...