Decizia CCR nr. 187/2021Punctul 63

63. Curtea constată că nici Legea nr. 303/2004 și nici prezenta lege nu definesc buna reputație, astfel că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, sensul acestei sintagme trebuie căutat în Dicționarul explicativ al limbii române (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragraful 17). Reputația se definește ca o părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat, renume, faimă, celebritate. În cauza de față, Curtea reține că această părere publică este stabilită de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii într-un cadru organizat/normat și atrage consecințe juridice. Prin urmare, evaluarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nu reprezintă un tablou moral al candidatului pus la îndemâna societății, așadar, fără vreo consecință juridică, ci un act juridic oficial prin care se stabilește reputația necesară îndeplinirii funcției de judecător/procuror, act care trebuie să se bazeze pe criterii obiective, determinate, specifice, previzibile și cuantificabile. Or, o înșiruire de criterii generale, fără identificarea in concreto a cauzelor care demonstrează și angajează ideea de reputație discutabilă, nu îndeplinește exigențele constituționale ale previzibilității legii și creează o insecuritate juridică permanentă pentru candidații admiși aflați în situația de a fi evaluați din punctul de vedere al reputației. Revine legiuitorului obligația de a reglementa astfel de cauze obiective, sens în care trebuie să țină seama atât de specificul activității judecătorilor/procurorilor, cât și de faptul că reputația este parte componentă a drepturilor generale ale personalității, care, la rândul lor, se întemeiază pe demnitatea umană, valoare supremă a statului român, conform art. 1 alin. (3) din Constituție. ...