Decizia CCR nr. 136/2021Paragraful 7

considerăm că excepția de neconstituționalitate se impunea a fi respinsă, ca neîntemeiată, întrucât: • Extinderea cazurilor de răspundere civilă delictuală obiectivă a statului dincolo de sfera de aplicare a noțiunii autonome de eroare judiciară - noțiune reglementată în prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, respectiv în cele ale art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție - este și trebuie să rămână în competența exclusivă a legiuitorului; • Or, Curtea a extins sfera de aplicare a dreptului la repararea de către stat a pagubei, creând un caz nou de eroare judiciară - și anume privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, sau achitare -, deși instanța constituțională nu are niciun temei, nici în Constituție, nici în Convenție, pentru a sancționa opțiunea legiuitorului, încălcând astfel competența acestuia în materia răspunderii statului pentru erorile judiciare; • Prin crearea acestui nou caz de eroare judiciară care dă dreptul la despăgubire, Curtea nu poate susține, în mod întemeiat, că privarea legală de libertate a unei persoane ar deveni „nelegală“ ca urmare a soluționării procesului penal prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, sau achitare (atât în raport cu conținutul cazurilor prevăzute de dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Cod, cât și de momentul la care acestea pot interveni); • Reglementarea de către legiuitor în dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală a dreptului la repararea pagubei numai în beneficiul persoanei care în cursul procesului penal a fost privată nelegal de libertate, iar nu și în favoarea persoanei care a fost supusă unei privări de libertate dispuse în conformitate cu legea, constituie punerea în aplicare a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituție și respectiv a celor ale art. 5 paragraful 5 din Convenție, textul de lege analizat aflându-se, totodată, într-o relație de interdependență și cu dispozițiile art. 540-542 din Codul de procedură penală care vizează expres numai măsurile de reținere și arestare dispuse în mod „nelegal“; • Mai mult, Curtea a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa că nu își poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului pentru a adăuga noi cazuri de eroare judiciară celor prevăzute de lege, întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a țării“.