Decizia CCR nr. 102/2021Punctul 19

19. Din punct de vedere istoric, instituția chestiunilor prealabile a fost reglementată atât în Codul de procedură penală din 1936, cât și în Codul de procedură penală din 1968. Codul de procedură penală din 1936 cuprindea, în cartea I - Dispoziții generale, titlul I - Acțiunile ce se nasc din infracțiuni și condițiile cerute pentru exercițiul lor, un capitol - capitolul II - referitor la „chestiuni prejudiciale“. Conform art. 11 din codul anterior menționat, instanța învestită cu judecarea acțiunii penale avea competența să judece și să se pronunțe și asupra excepțiilor sau incidentelor de care depinde soluția cauzei, chiar dacă ele nu erau de competența instanței penale. Cu toate acestea, în materia delictelor, când rezolvarea excepției civile prejudiciale necesita un timp îndelungat și administrarea a numeroase probe, instanța penală putea amâna judecata și putea obliga partea să introducă acțiune la instanța competentă, stabilind un termen adecvat în care instanța civilă să se poată pronunța. Dacă însă până la acest termen partea nu promova respectiva acțiune la instanța competentă sau dacă se constata că după promovarea acesteia nu a stăruit în judecarea ei, instanța penală proceda la soluționarea cauzei. Hotărârea definitivă a instanței civile asupra chestiunilor prejudiciale avea putere de lucru judecat în procesul penal. Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanța penală se făcea conform regulilor și mijloacelor de probațiune prevăzute de legea civilă. Art. 12 al aceluiași cod prevedea că în ipoteza în care excepția civilă prejudicială forma obiectul unei acțiuni pendinte în fața instanțelor civile, intentată mai înaintea acțiunii penale, instanța penală era obligată să amâne judecata până la terminarea procesului civil. Codul de procedură penală din 1968 reglementa, în cuprinsul titlului II - Competența, capitolul I - Felurile competenței, secțiunea a IV-a - Dispoziții comune, la art. 44, chestiunile prealabile. Conform alin. (1) și (2) ale art. 44 anterior menționat, instanța penală era competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depindea soluționarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune era de competența altei instanțe, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparținea acea chestiune. Însă, drept excepție de la regula astfel reglementată, alin. (3) al art. 44 prevedea că hotărârea definitivă a instanței civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale. Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 52 alin. (1) , că „instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare.“, iar, la art. 52 alin. (3) , că hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, regulă de la care este reglementată însă o excepție, cea a împrejurărilor care privesc existența infracțiunii. În acest fel, legea dă eficiență unui principiu tradițional din dreptul procesual penal francez, conform căruia „judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției“ („le juge de l’action est juge de l’exception“). Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 nu arată care au fost motivele care au stat la baza acestei reglementări, însă Curtea apreciază că a fost determinată de nevoia de asigurare a celerității soluționării cauzelor penale, subliniind nevoia instanței penale de a putea aprecia ea însăși asupra tuturor elementelor cauzei și, în mod special, asupra excepțiilor, care constituie mijloace de apărare. ...