Decizia CCR nr. 638/2020Punctul 12

12. O sinteză a jurisprudenței dezvoltate în materie, sub aspectul respectării termenelor de sesizare prevăzute de lege, respectiv a condiției referitoare la obiectul sesizării - lege nepromulgată, s-a realizat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, prilej cu care Curtea a reținut patru ipoteze, după cum urmează: (a) Sesizarea s-a realizat în termenele prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Această ipoteză este cea mai frecventă și, întrucât în cauzele respective nu au fost invocate probleme cu privire la admisibilitatea sesizărilor astfel formulate, în cuprinsul deciziilor prin care Curtea a soluționat obiecțiile de neconstituționalitate, instanța s-a limitat la a constata îndeplinirea condițiilor legale referitoare la sesizare. În acest sens, instanța constituțională a constatat că termenele cuprinse la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, respectiv termenul de 5 zile înainte ca legea să fie trimisă spre promulgare și de două zile, în cazul adoptării legii în procedură de urgență, au un caracter de protecție pentru titularii dreptului de sesizare a instanței constituționale, astfel încât nu există nicio sancțiune dacă aceștia sesizează instanța constituțională după expirarea acestora; în acest caz însă pentru a fi reținută admisibilitatea sesizării, este esențial ca legea să nu fi fost promulgată în prealabil de Președintele României. Faptul că legiuitorul a reglementat în Legea nr. 47/1992 un termen de protecție are semnificația unei garanții asociate dreptului de sesizare a Curții Constituționale, care implică o interdicție totală de a se promulga legea în acest termen. Termenul menționat nu poate fi calificat însă ca fiind unul de decădere în sensul că numai în acest termen se pot formula obiecții de neconstituționalitate. Formulând obiecția în afara termenului, autorul acesteia se expune posibilității ca, până la data formulării ei, Președintele să promulge legea, dar, odată sesizată Curtea, și în condițiile în care aceasta încunoștințează Președintele cu privire la faptul că legea se află în control a priori de constituționalitate, Președintele, în tot acest timp, nu are competența de a emite decretul de promulgare (a se vedea Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 25). (b) Sesizarea s-a realizat în termenele prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, însă legea a fost promulgată de Președintele României anterior sesizării. Ipoteza se regăsește în Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010. Curtea a reținut că, „deși obiecția de neconstituționalitate a fost introdusă în termenul legal de două zile prevăzut de Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, legea criticată a fost promulgată prin Decretul Președintelui României nr. 603 din 29 iunie 2010, care, împreună cu legea purtând nr. 118/2010, au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. În consecință, Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a intrat în vigoare la data de 3 iulie 2010“. Având în vedere situația creată de promulgarea intempestivă, Curtea a statuat că „nu poate respinge ca inadmisibilă obiecția de neconstituționalitate strict pentru faptul că legea a fost promulgată, întrucât obiecția de neconstituționalitate a fost formulată în termenul legal. [...] Indiferent de forma de exercitare a controlului de constituționalitate pe cale a priori sau a posteriori, acesta se va putea realiza, întotdeauna, numai prin respectarea strictă a Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum și a dispozițiilor regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului de către autoritățile publice implicate, lipsirea de substanță a uneia dintre cele două forme de control constituțional fiind de neconceput într-un stat de drept“. Prin urmare, Curtea a constatat că sesizarea s-a realizat în termenul legal de protecție, în interiorul căruia Președintele României nu are dreptul de a promulga legea, întrucât dreptul său se naște ulterior, după expirarea termenelor de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Conduita Președintelui României nu poate constitui un impediment în calea controlului de constituționalitate, iar subiectele de drept îndrituite să declanșeze controlul nu pot fi lipsite de dreptul lor constituțional, consacrat de art. 146 lit. a) . O interpretare contrară a dispozițiilor legale și regulamentare referitoare la termenele de protecție pentru titularii dreptului de sesizare a instanței constituționale ar lăsa fără efecte juridice norma constituțională, ceea ce este inadmisibil. (c) Sesizarea s-a realizat după expirarea termenelor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, însă legea nu a fost promulgată de Președintele României anterior sesizării. Reiterând caracterul de protecție pentru titularii dreptului de sesizare a instanței constituționale, Curtea a reținut că „nu există nicio sancțiune dacă aceștia sesizează instanța constituțională după expirarea acestora“. Mai mult, Curtea a statuat că „în exercitarea controlului a priori de constituționalitate, esențial este ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituțională“ (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010, Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, precitată, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 718 din 8 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 15 decembrie 2017). În toate aceste situații, luând act de faptul că sesizările de neconstituționalitate au fost formulate cu depășirea termenelor înscrise în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, și de faptul că termenul de 20 de zile pentru promulgare nu era epuizat, iar Președintele României nu promulgase încă legile deduse controlului Curții, pe de altă parte, Curtea a efectuat o verificare de fond a legilor, pronunțând decizii de admitere sau de respingere, ca neîntemeiate, după caz, a criticilor formulate. (d) Sesizarea s-a realizat după expirarea termenelor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 și legea fusese promulgată de Președintele României anterior sesizării. În această ipoteză, obiecțiile de neconstituționalitate au fost respinse ca inadmisibile (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, și Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010). În aceste cazuri, Curtea a luat act de faptul că, după expirarea termenelor înscrise în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, legea a fost transmisă Președintelui României, care a promulgat-o în chiar ziua primirii ei. Sesizarea Curții Constituționale după epuizarea termenului de protecție prevăzut în favoarea titularilor dreptului de a formula obiecții de neconstituționalitate, chiar înăuntrul termenului de 20 de zile, prevăzut de Constituție pentru promulgare, dar după promulgare sau în aceeași zi cu promulgarea, nu poate declanșa controlul de constituționalitate, întrucât Președintele României și-a exercitat în mod legitim atribuția constituțională, iar prin actul promulgării, legea adoptată de Parlament nu mai poate fi supusă controlului preventiv de constituționalitate. Cu alte cuvinte, depășirea termenului de protecție coroborată cu promulgarea legii, ambele anterioare sesizării Curții Constituționale, lipsesc de obiect controlul de constituționalitate, obiecția astfel formulată fiind respinsă ca inadmisibilă. „Indiferent de forma de exercitare a controlului de constituționalitate pe cale a priori sau a posteriori, acesta se va putea realiza, întotdeauna, numai prin respectarea strictă a Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum și a dispozițiilor regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului de către autoritățile publice implicate, lipsirea de substanță a uneia dintre cele două forme de control constituțional fiind de neconceput într-un stat de drept“ (a se vedea Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, precitată). ...