Decizia CCR nr. 616/2020Punctul 20

20. Totodată, instanța de control constituțional a observat că, în jurisprudența sa, respectiv Hotărârile din 7 iulie 2011 și din 9 februarie 2016, pronunțate în cauzele Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116-119, respectiv Meier împotriva Elveției, paragrafele 62-65, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „art. 4 consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice. Primul său alineat nu prevede restricții, fiind astfel în contrast cu majoritatea clauzelor normative ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și nr. 4 și, potrivit art. 15 paragraful 2 din Convenție, nu admite nicio derogare, chiar și în caz de pericol public care amenință viața națiunii (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței și Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunțată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei, paragraful 283). Art. 4 paragraful 2 din Convenție interzice «munca forțată sau obligatorie». Pentru a interpreta această dispoziție, instanța de la Strasbourg a luat în considerare în cauzele anterioare convențiile Organizației Internaționale a Muncii relevante, care sunt obligatorii în aproape toate statele membre ale Consiliului Europei, în special Convenția nr. 9 din 1930 privind munca forțată (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, și Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 115). Instanța de la Strasbourg a constatat în cauzele amintite că exista o asemănare izbitoare, care nu era întâmplătoare, între art. 4 paragraful 3 din Convenție și art. 2 paragraful 2 din Convenția nr. 29 a Organizației Internaționale a Muncii. Primul alineat al acestei ultime dispoziții prevede că, «în sensul» Convenției nr. 29, expresia «muncă forțată sau obligatorie» desemnează «orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie» (Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunțată în Cauza Siliadin împotriva Franței, paragraful 116). Instanța europeană a considerat că această definiție ar putea constitui un punct de plecare pentru interpretarea art. 4 din Convenție, adăugând că este important să nu se piardă din vedere nici caracteristicile particulare ale acestuia, nici caracterul său de instrument viu, care trebuie interpretat «în lumina condițiilor de viață actuale și a concepțiilor predominante în zilele noastre în statele democratice» (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32). S-a reținut structura specifică a art. 4 din Convenție, al cărui alineat 3 nu are scopul de a «limita» exercitarea dreptului garantat de alin. 2, ci de a «delimita» însuși conținutul acestui drept, deoarece formează un întreg împreună cu alin. 2 și indică ceea ce nu se consideră a reprezenta «muncă forțată sau obligatorie». Astfel, s-a reținut că alin. 3 contribuie la interpretarea alin. 2. Cele patru alineate, dincolo de diversitatea lor, sunt fundamentate pe ideile majore de interes general, de solidaritate socială și de normalitate (Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 38, Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunțată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, și Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunțată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44)“. ...