Decizia CCR nr. 500/2020Punctul 46

46. Curtea reține că art. 3 pct. 2, 3 și 29 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 52/2016 circumstanțiază sensul noțiunilor de creditor, contract de credit și entitate care desfășoară activitatea de recuperare creanțe în înțelesul ordonanței de urgență. Astfel, creditorul este „persoana juridică, inclusiv sucursala instituției de credit și a instituției financiare din străinătate, care acordă credite de tipul celor prevăzute la art. 2 alin. (1) pe teritoriul României potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, cu modificările și completările ulterioare, sau prezentei ordonanțe de urgență, în cursul exercitării activității comerciale sau profesionale“ (s.n.), iar contractul de credit este „un contract prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit în cadrul domeniului de aplicare al art. 2 sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare“. De asemenea, entitatea care desfășoară activitatea de recuperare creanțe este „persoana juridică, alta decât creditorul, cu un capital social minim subscris și vărsat ce nu poate fi mai mic de 500.000 lei, care desfășoară activitatea de recuperare creanțe și/sau care obține drepturile, conform art. 58 alin. (4) , asupra unor debite scadente ce rezultă din contractele de credit“. Totodată, în ceea ce privește entitățile care desfășoară activitatea de recuperare creanțe, ordonanța de urgență instituie prevederi mai stricte în reglementarea relației contractuale cu debitorul-consumator din cadrul contractelor de credit pentru bunuri imobile și, în consecință, o protecție sporită a acestuia din urmă. ...