Decizia CCR nr. 428/2020Punctul 21

21. În ceea ce privește posibilitatea ca art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană să poată fi calificat drept o normă interpusă celei de referință reprezentate de art. 1 alin. (3) din Constituție, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției - unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate [a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011]. Însă art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană nu prezintă relevanță constituțională, ci este un principiu care se subsumează în exclusivitate dreptului european, astfel că nu poate fi considerat o normă interpusă celei de referință reprezentate de art. 1 alin. (3) din Constituție. În consecință, în cauză, unica normă de referință invocată apare ca fiind art. 1 alin. (3) din Constituție. ...