Decizia CCR nr. 406/2020Punctul 18

18. Respingând excepția, Curtea, prin jurisprudența mai sus indicată, a reținut, în esență, că prevederea legală criticată, potrivit căreia hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești în procedura aprobării tacite sunt definitive, nu încalcă prevederile Constituției și nici pe cele ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare, în principal, la dreptul de acces la justiție, având în vedere, pe de o parte, că Legea fundamentală nu cuprinde norme care să stabilească felul și numărul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, ci doar stabilește în art. 129 că acestea se exercită „în condițiile legii“. Pe de altă parte, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se referă la posibilitatea efectivă de a supune judecății unei instanțe naționale cazul violării unui drept consacrat de convenție (Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157) și, în consecință, „nu impune un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac“ (Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003). Or, în cazul procedurii aprobării tacite, persoana care se consideră vătămată de o autoritate a administrației publice, prin neemiterea unei autorizații prevăzute de art. 3 lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2003, se poate adresa unei instanțe judecătorești pentru soluționarea plângerii sale, fiind astfel îndeplinite în mod evident cerințele impuse de art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. ...