Decizia CCR nr. 299/2020Punctul 7

7. Prin Sentința penală nr. 228 din 17 ianuarie 2018 și Încheierea din 26 ianuarie 2018, pronunțate în dosarele nr. 26.343/325/2017 și nr. 3.405/100/2017, Judecătoria Timișoara - Secția penală și Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 589 alin. (1) lit. a) raportat la art. 592 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Judecătoria Timișoara - Secția penală, din oficiu, și, respectiv, de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în cauze având ca obiect soluționarea unei cereri de întrerupere a executării pedepsei și, respectiv, soluționarea unei contestații formulate împotriva unei sentințe penale prin care a fost respinsă o cerere de întrerupere a executării unei pedepse cu închisoarea. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că procesul penal este guvernat de un set de principii esențiale, precum garantarea dreptului la apărare tuturor subiecților procesuali și asigurarea unui proces echitabil, care vizează stabilirea cu exactitate a adevărului juridic ce urmează a fi evaluat pentru pronunțarea soluției, în condițiile în care judecătorului i se asigură posibilitatea de a interpreta probațiunea administrată în cauză atât în favoarea, cât și în defavoarea părților, din oficiu și la cerere, în scopul „formării convingerii sale“. Se susține că aceste principii sunt reglementate prin dispozițiile art. 1, 2, 3, 5, 8, 10 și 11 din Codul de procedură penală, judecătorul cauzei fiind obligat să stabilească adevărul cu privire la toate faptele și împrejurările cauzei, pe baza dispozițiilor legale în vigoare, în mod echitabil și cu respectarea demnității și a vieții umane. Se arată că, din perspectiva administrării probelor, este esențial principiul obținerii probelor în mod legal, dar și cel al aprecierii probelor ca având valori egale în ansamblul mijloacelor de probă prevăzute de lege, evaluarea lor fiind lăsată la libera apreciere a organelor judiciare, principiu exprimat cu claritate la art. 103 din Codul de procedură penală. Se arată că aceste principii guvernează toate fazele procesului penal, inclusiv faza de executare a pedepselor, motiv pentru care toate dispozițiile legale în vigoare trebuie să respecte exigențele anterior menționate. În acest context se susține că dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece creează o discriminare vădită între justițiabili, ca urmare a limitării nejustificate a posibilității de probațiune a ipotezei verificate la un singur mijloc de probă, a cărui administrare este obligatorie, conform textului criticat. Se arată că sintagma „când se constată pe baza unei expertize medico-legale“ din cuprinsul textului criticat obligă la administrarea exclusivă a probei cu expertiza indicată în text, ale cărei obiective vizează doar aspectele menționate în norma juridică analizată, respectiv stabilirea bolii de care suferă condamnatul, a posibilităților de tratare în rețeaua Administrației Naționale a Penitenciarelor și asigurarea tratamentului sub pază permanentă în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății. Se susține că nu există nicio justificare pentru încălcarea principiului administrării libere a probelor și a principiului valorii egale a acestora, în condițiile în care unele aspecte țin de dovada posibilității de tratament al persoanelor condamnate, iar acestea ar trebui determinate și prin alte mijloace de probă, esențiale în astfel de cauze. Se arată că, pentru acest motiv, textul criticat creează un tratament discriminatoriu, bazat pe standarde diferite de evaluare, față de alți subiecți de drept care formulează cereri de altă natură în fața instanțelor judecătorești, cereri în privința cărora nu există astfel de limitări. De asemenea, se susține încălcarea prin prevederile art. 589 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a dispozițiilor art. 21 din Constituție, întrucât dreptul la apărare al condamnatului este îngrădit în modalitatea sa de exercitare, prin impunerea unei singure modalități de probă a premisei susținute. Totodată, se arată că prevederile legale criticate creează premisele imposibilității obiective dovedirii temeiniciei susținerilor formulate în apărare, aspect ce contravine dispozițiilor constituționale ale art. 6 din Convenție. Cum textul criticat vizează aspecte ce țin de starea de sănătate a persoanei condamnate, se arată că acesta încalcă și dreptul la viață și dreptul și standardele privind interzicerea torturii, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 1 și art. 3 din Convenție. Se susține că autoritatea statală este obligată să asigure nu doar premisele tratamentului medical al condamnaților aflați în stare de boală, dar și condițiile necesare pentru ca derularea acestui tratament în starea de detenție să nu dobândească trăsături inumane, supunând persoana condamnată la suportarea unor suferințe fizice mai mari decât o altă persoană aflată în stare de libertate. Cum legiuitorul a impus un singur mijloc de verificare a tuturor acestor condiții, respectiv dispunerea probei cu expertiza medico-legală, această condiție restrânge posibilitățile judecătorului de a evalua totalitatea împrejurărilor determinante. Se arată că, din perspectivă pur teoretică, această critică a mai fost analizată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, prin care a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor art. 91^6 din Codul de procedură penală din 1968, astfel cum acesta s-a vrut a fi modificat prin Legea privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi. Se arată că, prin decizia anterior menționată, Curtea a statuat că prin eliminarea posibilității de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale, posibilitate prevăzută expres în reglementarea actuală, se elimină, spre exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. S-a arătat, totodată, că, prin eliminarea posibilității de probațiune, se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune, și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituție, ca și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală. Se mai susține că dispozițiile textului criticat impun judecătorului de caz să dispună efectuarea unei expertize cu caracter complex, dar care presupune implicarea opiniilor unor experți referitor la aspecte care excedează, de fapt, cunoștințelor științifice ale acestora, limitând astfel posibilitățile judecătorului de a stabili, concret și real, ipoteza dedusă judecății. Astfel, se arată că textul de lege analizat face trimitere la stabilirea posibilităților de „tratare“ a persoanei condamnatului sub pază permanentă, aspect care nu poate fi stabilit decât, în mod generic, de medicul legist. Dată fiind însă natura instituției întreruperii și amânării executării pedepsei pentru motive medicale, devine esențială, mai ales în contextul criticilor permanente și repetate vizând condițiile de detenție, stabilirea de către judecători, prin orice mijloc de probă, a unor aspecte legate de calitatea tratamentului asigurat în rețeaua Administrației Naționale a Penitenciarelor sau sub pază permanentă, inclusiv din perspectiva unor împrejurări de natură pur administrativă, care interferează cu actul medical în sine - cum ar fi posibilitățile de transport al condamnaților de la locurile de detenție la unitățile sanitare cu mijloace de transport adecvate, în condiții specifice bolii ce constituie diagnosticul stabilit, asigurarea unor posibilități de tratament bazat pe mijloace moderne, împrejurări diverse, de natură a genera agravarea stării de sănătate a persoanelor bolnave, asigurarea condițiilor igienico-sanitare la locul de detenție, după efectuarea tratamentului etc. Se susține că dispozițiile legale criticate se află în contradicție vădită și cu alte prevederi legale, de exemplu cu dispozițiile Legii nr. 169/2017 privind modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dat fiind faptul că în acest din urmă act normativ se prevede posibilitatea de compensare a „cazării în condiții necorespunzătoare“ pentru persoanele în detenție care nu suferă de boli, fiind în stare de sănătate aparentă, context în care este inadmisibilă lipsa unei evaluări a condițiilor de detenție ce ar putea influența starea de boală a persoanelor care solicită întreruperea sau amânarea executării pedepsei. Se arată că, în cauza dedusă judecății, persoana condamnată a invocat în apărarea sa tocmai astfel de elemente, respectiv faptul că, deși îi este, teoretic, asigurat tratamentul sub pază, calitatea acestui tratament, a transportului la locul de spitalizare, a condițiilor de detenție după efectuarea tratamentului, mai ales în stadiul de evoluție a bolii în care se află, sunt aspecte ce nu se pot stabili prin expertiză medico-legală, motiv pentru care, în prezenta cauză, au fost depuse alte mijloace de probă, constând în documente medicale. Se arată că împrejurările mai sus enumerate nu au putut fi evaluate de expertul desemnat pentru întocmirea actului medico-legal, ale cărui concluzii s-au limitat la dispozițiile imperative ale textului de lege și la obiectivele expertizei stabilite de judecătorul cauzei. Se susține că, deși prevederile art. 20 din Constituție obligă instanțele judecătorești la aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, acestea interpretează în mod limitativ prevederile legale criticate, limitând mijloacele de probă, în ipoteza invocată în prezenta cauză, la expertizele medico-legale prevăzute la art. 589 alin. (1) din Codul de procedură penală. ...