Decizia CCR nr. 214/2020Punctul 11

11. Curtea de Apel Timișoara - Secția penală opinează că dispozițiile art. 3 alin. (3) și ale art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală nu contravin dispozițiilor constituționale și convenționale invocate. În acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 552 din 16 iulie 2015, în care s-a reținut că este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunțe și pe fondul cauzei. S-a reținut, de asemenea, că o soluție contrară ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea - esențială în buna administrare a cauzei - de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, Curtea a arătat că simplul fapt că judecătorul ar fi luat o decizie înaintea procesului nu poate justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința acestuia. Trebuie avute în vedere întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată. Instanța de control constituțional a reținut, totodată, că prevederile art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală reprezintă o aplicație a excepției reglementate la art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, cu privire la soluția legislativă conform căreia funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată. În acest sens se invocă deciziile Curții Constituționale nr. 663 din 11 noiembrie 2014 și nr. 353 din 7 mai 2015, aplicabile și în prezenta cauză. În final, instanța de judecată apreciază că, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. În ceea ce privește dispozițiile art. 425^1 alin. (5) și (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, instanța de judecată opinează că acestea nu sunt contrare dispozițiilor constituționale invocate. Reține că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea competenței instanței, a legalității actului de sesizare, a probelor administrate și a actelor efectuate de către organele de cercetare penală, iar nu examinarea vinovăției persoanei, însă, cu toate acestea, legiuitorul a stabilit existența a două grade de jurisdicție și în această etapă, respectiv fond și contestație. Reține că, în raport cu jurisprudența instanței de control constituțional, legiuitorul este abilitat să reglementeze căile de atac, inclusiv sub aspectul soluțiilor, precum și în raport cu însuși conținutul lor, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, acesta poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Mai mult decât atât, instanța de judecată a constatat că autorul a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 425^1 alin. (5) și (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală prin raportare la dispozițiile legale privind calea de atac a apelului; or, așa cum a statuat Curtea Constituțională în Decizia nr. 126 din 9 martie 2017, controlul constituționalității prevederilor legale are loc numai prin raportarea acestora la norme constituționale sau cuprinse în convenții și tratate la care România este parte, și nu la alte dispoziții sau acte normative din legislația internă. ...