Decizia CCR nr. 57/2020Punctul 29

29. Se mai reține că o terminologie similară, cât privește rolul Parlamentului în procedura de legiferare, apare și în art. 115 - Delegarea legislativă, care stabilește la alin. (3) și (7) , în privința ordonanțelor adoptate în temeiul unei legi de abilitare că, „dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare“ și că ordonanțele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege. În privința ordonanțelor de urgență, art. 115 alin. (5) și (7) din Constituție stabilește că acestea se aprobă sau se resping printr-o lege. Aprobarea/respingerea ordonanței de urgență se face tot în procedura de legiferare generală, ce presupune dezbaterea și votarea ei. Este adevărat că la prima Cameră sesizată aceasta „este considerată adoptată“ dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, însă o atare posibilitate excepțională este prevăzută în mod expres de Constituție și valorifică o prezumție potrivit căreia Camera este de acord cu ordonanța de urgență; totuși, regula rămâne aceea a dezbaterii și votării, iar excepția este adoptarea tacită. În schimb, la cea de-a doua Cameră, textul constituțional nu mai permite nicio excepție de la regula dezbaterii și votării, aprobarea putându-se realiza numai cu respectarea acestor două etape ale procedurii de legiferare generale. Astfel, întrucât ordonanțele/ordonanțele de urgență sunt aprobate prin lege, rezultă că și în privința acestora aprobarea semnifică o vădită incompatibilitate între art. 114 și art. 115 din Constituție, proiectul de lege de aprobare a ordonanței/ordonanței de urgență neputând ocoli dezbaterea și votul parlamentar. ...