Decizia CCR nr. 22/2020Punctul 6

6. Prin dispozițiile de lege criticate s-a plafonat cuantumul indemnizațiilor reparatorii prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 341/2004 la nivelul celor aflate în plată în anul 2010, respectiv prin raportare la salariul mediu brut de 1.836 lei. Chiar dacă ordonanțele de urgență ale Guvernului criticate au putere de lege și, prin urmare, pot conține norme de reglementare primară, acestea nu pot fi adoptate decât în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 115 alin. (4) -(6) din Constituție. Or, aceste acte normative au fost adoptate cu încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituție, întrucât nu a existat o situație extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată. Astfel, chiar dacă s-ar admite că, inițial, această măsură ar fi fost determinată de o situație extraordinară, respectiv pentru a se evita generarea unui impact suplimentar asupra cheltuielilor bugetare și, respectiv, asupra deficitului bugetar care afectează în mod semnificativ sustenabilitatea finanțelor publice, nu se poate admite că, în fiecare an, există urgența reglementării acestei situații. Este evident că, începând cu anul 2012, această situație nu mai este extraordinară, Guvernul invocând aceleași motive pentru justificarea adoptării ordonanței de urgență anuale prin care se menține în plată cuantumul indemnizației la nivelul aflat în plată în anul 2010. Cu alte cuvinte, Guvernul a adoptat ordonanțe de urgență în acest domeniu, deși nimic nu împiedica Parlamentul să intervină în tot acest timp pentru reglementarea acestei situații determinate de criza financiară de la începutul anului 2010 și să dispună cu privire la cuantumul drepturilor stabilite de Legea nr. 341/2004. Mai mult, Guvernul a declarat că țara a depășit situația de criză și înregistrează creștere economică. ...