Decizia CCR nr. 735/2019Punctul 17

17. Astfel, prin Decizia nr. 590 din 8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.099 din 6 decembrie 2005, Decizia nr. 981 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 4 august 2009, și Decizia nr. 392 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012, analizând prevederile art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit cărora dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere, Curtea a statuat că această competență recunoscută instanței de a hotărî asupra admisibilității unei probe, în funcție de pertinența și concludența sa, este un corolar firesc și necesar al învestirii sale cu soluționarea cauzei pe care este ținută să o finalizeze printr-o hotărâre legală și temeinică. Dincolo de rațiunile care impun și justifică o atare prerogativă, Curtea a apreciat că instituirea ei nu relevă însă niciun fine de neconstituționalitate. În ceea ce privește criticile prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea a constatat că dispozițiile art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referitoare la competența judecătorului de a se pronunța asupra admisibilității probelor, nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, ci, în realitate, dau expresie acestuia, constituind o modalitate eficientă de prevenire și limitare a abuzului de drept în materie. ...