Decizia CCR nr. 729/2019Punctul 14

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că în jurisprudența sa a statuat că soluționarea cererii de recuzare nu constituie o acțiune de sine-stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoașterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății, iar nu împiedicarea accesului la justiție sau a dreptului la apărare. Astfel, recuzarea nu vizează fondul cauzei și nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, legiuitorul având în vedere instituirea unei proceduri simple și operative de soluționare a acestei cereri. Faptul că instanța decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților nu este discriminatoriu și nici nu împiedică accesul la justiție, având în vedere că se aplică în mod egal tuturor participanților la proces, iar încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată odată cu fondul, prilej cu care partea interesată își poate valorifica inclusiv dreptul la apărare. Legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite, în condițiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea procedurii de judecată intră în competența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 244 din 17 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 15 octombrie 2002, Decizia nr. 746 din 13 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 1 noiembrie 2007, sau Decizia nr. 110 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 22 martie 2011). ...