Decizia CCR nr. 712/2019Punctul 29

29. Distinct de cele statuate de Curte în jurisprudența precitată, raportat la susținerile autorilor excepției, Curtea reține că instituția „denunțătorului“ este reglementată de normele procesual penale în vigoare, art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilind că „Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“, iar, potrivit art. 290 alin. (1) din același act normativ, „Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni“. Totodată, din coroborarea dispozițiilor art. 289 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 290 din același act normativ, rezultă că nu poate avea calitatea de denunțător cel care încunoștințează organul de urmărire penală referitor la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune. Cu alte cuvinte, denunțătorul nu poate avea concomitent și calitatea de persoană vătămată prin infracțiunea denunțată. Însă, având în vedere dispozițiile art. 29, 33 și 34 din Codul de procedură penală se poate susține că denunțătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal. De regulă, denunțul este facultativ, în sensul că poate fi făcut de orice persoană în mod voluntar, denunțarea nefiind caracterizată ca o obligație juridică, Codul penal în vigoare reglementând însă și cazuri în care denunțarea unor fapte reprezintă o obligație legală, astfel încât fapta de a nu formula denunțul constituie ea însăși infracțiune [în acest sens, art. 266 alin. (1) , art. 267 alin. (1) și art. 410 alin. (1) din Codul penal]. ...