Decizia CCR nr. 512/2019Punctul 5

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia arată că o primă problemă ce se impune a fi analizată este aceea a termenului în care a fost eșalonată plata unei creanțe asupra statului, și anume dacă acest termen este unul rezonabil, de natură a nu afecta dreptul fundamental la proprietate, pe de o parte, și, pe de altă parte, dacă durata de eșalonare a plății acestei creanțe respectă exigențele caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare, în sensul art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens arată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a consacrat, cu titlu de regulă, că executarea unei hotărâri, indiferent de instanța care a pronunțat-o, trebuie considerată ca parte integrantă a procesului. În ipoteza în care autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și manifestă abstențiune, această conduită este apreciată ca angajând răspunderea statului (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 29 august 1996, pronunțată în Cauza Di Pede împotriva Italiei, paragrafele 20-24, Hotărârea din 26 septembrie 1996, pronunțată în Cauza Zappia împotriva Italiei, paragrafele 16-20, Hotărârea din 19 martie 1997, pronunțată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40). De asemenea, în jurisprudența sa referitoare la neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de către instanțele interne, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat nu doar neexecutarea hotărârilor judecătorești, ci și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate. Astfel, prin Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunțată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la justiție garantat de art. 6 din Convenție protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii care, într-un stat ce respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. În sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere anumite criterii, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și importanța pentru părți a obiectului procedurii (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 24 februarie 1992, pronunțată în Cauza Pierazzini împotriva Italiei, paragraful 16, Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlender împotriva Franței, paragraful 43, sau Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunțată în Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 19). De asemenea s-a reținut că nu este oportun să i se solicite unei persoane care a obținut în urma unei proceduri judiciare o creanță împotriva statului să inițieze ulterior o executare silită pentru a obține o reparație. În asemenea cazuri, statul, prin autoritățile sale, trebuie să ia toate măsurile necesare executării, iar sistemul bugetar al statului, lipsa de fonduri sau a altor resurse nu îl pot scuti pe acesta de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive într-un interval de timp rezonabil (se vedea, în acest sens, Hotărârea din 27 mai 2004, pronunțată în Cauza Metaxas împotriva Greciei, paragraful 19, sau Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34 și 35). Mai mult, o omisiune din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenție și a celor cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în special atunci când obligația de executare a deciziei în cauză aparține unei autorități administrative (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 27 mai 2004, pronunțată în Cauza Metaxas împotriva Greciei, paragrafele 26 și 31, sau Hotărârea din 29 septembrie 2005, pronunțată în Cauza Tacea împotriva României, paragrafele 27, 39 și 40). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pot exista situații în care circumstanțe particulare pot justifica întârzierea în executarea unei hotărâri, însă întârzierile nu pot fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 martie 1997, pronunțată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, sau Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34 și 35, sau Hotărârea din 6 martie 2003, pronunțată în Cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, paragraful 27). ...