Decizia CCR nr. 465/2019Punctul 52

52. Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituție, care califică demnitatea umană drept valoare supremă a statului român, și, pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituție, plasat chiar în titlul II al Constituției - Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, rezultă că demnitatea umană este însăși sursa, temeiul și esența drepturilor și libertăților fundamentale, astfel că art. 152 alin. (2) din Constituție prin raportare la demnitatea umană se poate analiza din două perspective complementare: principiu director în privința drepturilor și libertăților fundamentale și drept fundamental distinct, iar înțelesul său bivalent se valorizează ca o limită a revizuirii Constituției în sensul art. 152 alin. (2) din Constituție. Chiar dacă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene antereferită nu se valorizează în cadrul art. 20, ci al art. 148 din Constituție (a se vedea Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragraful 30), dar având în vedere și art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia, în măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată, fără a împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă (a se vedea mutatis mutandis și Decizia nr. 216 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 3 iulie 2019, paragraful 24), nu se poate decât întări ideea că demnitatea umană este esența drepturilor și libertăților fundamentale și că reprezintă în sine o limită a revizuirii Constituției. ...