Decizia CCR nr. 382/2019Punctul 20

20. În jurisprudența sa, exemplu fiind Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 20, Curtea a reținut că promisiunea de vânzare constituie o obligație de a face care dă naștere la un drept de creanță, una dintre părți fiind obligată față de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun. Astfel, beneficiarul unei promisiuni neexecutate de vânzare este titularul unui drept de creanță, corelativ obligației de a vinde asumate de promitent în temeiul antecontractului. Prin decizia precitată, Curtea nu a negat protecția constituțională de care se bucură un bun, respectiv un drept de creanță, în temeiul art. 44 din Constituție. În același sens, prin Decizia nr. 94 din 4 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 23 martie 2004, Curtea a reținut că „în condițiile în care, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (exemplu fiind Decizia nr. 70/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 10 mai 2001) și a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza «Ex-Regele și alții împotriva Greciei», 2000, sau cauza «Beyeler împotriva Italiei», 2000), drepturile de creanță, ca element al patrimoniului persoanei, sunt asimilate dreptului de proprietate și, independent de această asimilare, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, creanțele asupra statului sunt garantate, Curtea reține pertinența invocării prevederilor constituționale privind garantarea dreptului de proprietate“. Prin urmare, pentru considerentele mai sus expuse, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate este admisibilă. ...