Decizia CCR nr. 240/2019Punctul 15

15. Curtea observă că art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 a fost modificat, dobândind conținutul actual, prin art. 41 pct. 5 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Anterior acestei modificări, art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 prevedea că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secția contencios administrativ a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie. Motivele de recurs pot fi susținute și oral în fața instanței. Recursul suspendă executarea hotărârii“. Așadar, diferența dintre cele două reglementări ale art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 - cea anterioară și cea ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 - constă în denumirea căii de atac împotriva hotărârilor prin care se soluționează plângerile contravenționale, și anume recurs, în vechea reglementare (recurs care, fiind declarat împotriva unei hotărâri care nu putea fi atacată cu apel, era o cale de atac devolutivă, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865), și apel, în actuala reglementare. În ambele reglementări, hotărârea prin care se soluționa calea de atac nu mai poate fi atacată. Modificarea căii de atac din recurs în apel a intervenit ca urmare a intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, prin care recursul a devenit o veritabilă cale extraordinară de atac, care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, nepermițând instanței analizarea situației de fapt. ...