Decizia CCR nr. 204/2019Punctul 31

31. Referitor la critica potrivit căreia dispozițiile legale nu stabilesc criterii de gradualizare a amenzii, Curtea constată că nici aceasta nu poate fi primită, întrucât aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procesuale revine instanței de judecată care determină cazurile în care un participant la proces acționează contrar bunei-credințe, care, astfel cum s-a arătat, trebuie să îmbrace forma bunei intenții, a diligenței și a abținerii de la producerea vreunui prejudiciu celorlalte părți, în acord cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri care caracterizează relațiile sociale. Așadar, având în vedere că judecătorul este cel care conduce dezbaterile, urmărind respectarea egalității procesuale a participanților dintr-un litigiu, el va fi cel care, în funcție de circumstanțele cauzei și în caz de înfrângere a prezumției bunei-credințe, va aprecia cu privire la vinovăția părții și ordinea de drept încălcată și va aplica amenda judiciară, dispunând de suficiente criterii de individualizare a acesteia, cum ar fi situațiile și limitele stabilite de lege sau conceptul bunei-credințe, arătând, totodată, motivele care au condus la această măsură. Încheierea prin care instanța obligă la plata amenzii sau despăgubirii este supusă controlului judecătoresc prin posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare în condițiile art. 191 din Codul de procedură civilă, ocazie cu care, dacă se apreciază că măsura dispusă este prea energică, se va admite cererea și se va reduce cuantumul amenzii sau despăgubirii. Așadar, nu se poate reține că în lipsa unei definiții a noțiunii de „rea-credință“ se dă posibilitatea judecătorului de a interpreta acest termen după bunul său plac, în condițiile în care textul legal criticat se referă la introducerea cu „rea-credință“ a unei cereri vădit netemeinice, sintagma „vădit netemeinice“ sugerând faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii îl cunoaște. Evident că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc., instanța își poate forma o convingere și poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu rea-credință; or, textul de lege nu face altceva decât să legitimeze judecătorul care constată o astfel de situație să o și sancționeze. Pentru valorificarea drepturilor și intereselor legitime părțile trebuie să acționeze cu bună-credință, iar nu în spirit abuziv, șicanator, vexator pentru magistrați ori pentru instanță (a se vedea în acest sens Decizia nr. 469 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 18 august 2017, paragraful 18). ...