Decizia CCR nr. 197/2019Punctul 42

42. Cu toate acestea, Curtea observă Hotărârea din 22 februarie 1994, pronunțată în Cauza Raimondo împotriva Italiei, paragraful 30, în care instanța de la Strasbourg a statuat că o măsură de confiscare a unor bunuri reprezintă o privare de proprietate, dar ea nu intră sub incidența celei de a doua fraze din paragraful 1 al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ci ține de paragraful 2, care reglementează folosința bunurilor în conformitate cu interesul general. În speță, confiscarea efectuată a avut ca scop să prevină ca reclamantul sau asociația de răufăcători din care se presupunea că acesta face parte să folosească bunurile confiscate la săvârșirea altor infracțiuni. Într-o altă cauză, instanța europeană a reținut că reclamantul contesta o confiscare ce purta asupra unui bun care a fost folosit în scopuri ilicite, astfel că ea a decis că măsura incriminată urmărea a evita ca vehiculul reclamantului să mai poată fi utilizat la comiterea altor infracțiuni în prejudiciul colectivității (Hotărârea din 10 aprilie 2003, pronunțată în Cauza Yildirim împotriva Italiei). Calificarea unei măsuri luate de autoritățile naționale ca fiind o privare de proprietate se apreciază nu numai în raport cu dispozițiile legale interne în vigoare, ci și în raport cu efectul real pe care acea măsură îl produce cu privire la dreptul de proprietate al celui interesat (Hotărârea din 7 mai 2002, pronunțată în Cauza Bourdov împotriva Rusiei, paragraful 41). ...