Decizia CCR nr. 651/2018Punctul 37

37. Dezincriminarea, asemenea incriminării, precum și abrogarea reprezintă evenimente legislative ce aparțin doar autorității legiuitoare ordinare sau delegate, Curții Constituționale, prin activitatea pe care o desfășoară în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 146 din Legea fundamentală, nefiindu-i recunoscută sau, mai bine spus, fiindu-i interzis să se poziționeze în postura de legiuitor pozitiv. Pe de altă parte, legiuitorul constituant, spre deosebire de cel ordinar, în art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, s-a prevalat de alte noțiuni ce fac ca un act normativ ori o dispoziție din acesta să își înceteze efectele juridice și nicidecum să fie abrogat(ă)/dezincriminat(ă), atunci când se constată printr-o decizie a Curții Constituționale neconstituționalitatea actului normativ. O asemenea terminologie lipsește de finalitate orice argumentație ce pornește de la premisa eronată potrivit căreia, ca efect al unei decizii de admitere a Curții Constituționale, un act normativ ori o dispoziție din acesta este abrogat(ă)/dezincriminat(ă). Declararea unei legi în vigoare ca neconstituțională, pe calea excepției de neconstituționalitate, deși are consecința teoretică a inaplicabilității ei, față de caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții cerut de art. 147 alin. (4) din Constituție, nu este sinonimă cu abrogarea ei, care reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului (prin adoptarea unei legi abrogatoare). Acesta este și motivul pentru care Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale impune instanței de contencios constituțional, prin dispozițiile art. 31 alin. (4) , să comunice celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului deciziile prin care a admis excepțiile de neconstituționalitate, urmând ca, în lumina caracterului general obligatoriu al acestora, autoritatea legiuitoare primară sau delegată să pună de acord textul declarat neconstituțional cu decizia Curții. ...