Decizia CCR nr. 633/2018Punctul 7

7. În raport cu art. 1 alin. (5) din Constituție, în componenta sa referitoare la principiul securității raporturilor juridice, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, formulează critici, astfel: cu privire la dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, introduse prin art. I pct. 245, întrucât permit repunerea în discuție a hotărârilor penale definitive pentru un motiv care nu întrunește cerințele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și din jurisprudența Curții Constituționale. Nesemnarea hotărârii de condamnare de către judecătorul care a participat la soluționarea cauzei nu prezintă configurația unui „motiv substanțial și imperios“ care justifică derogarea de la principiul autorității de lucru judecat, în contextul în care dispozițiile art. 406 alin. (4) din Codul de procedură penală prevăd că, în caz de împiedicare, președintele completului sau președintele instanței, după caz, poate semna hotărârea; cu privire la art. II alin. (1) , alin. (2) și alin. (3) , întrucât consacră o soluție legislativă care permite exercitarea căilor extraordinare de atac, în forma reconfigurată prin legea nouă, împotriva hotărârilor penale definitive pronunțate anterior intrării în vigoare a legii noi. Criteriul ce trebuie luat în seamă și care ține de esența art. 15 alin. (2) din Constituție, raportat la aplicarea în timp a reglementărilor referitoare la căile de atac, este data pronunțării hotărârii judecătorești. ...