Decizia CCR nr. 601/2018Punctul 4

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate, se susține că ambele sancțiuni la care face referire textul criticat sunt privative de libertate, iar, din formularea dispozițiilor art. 129 alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, rezultă că sporul de cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat este obligatoriu. Se arată că, dacă în privința inculpatului major regimul juridic specific concursului de infracțiuni implică, conform art. 39 din Codul penal, aplicarea pedepsei celei mai grele, la care se adaugă un spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în cazul inculpatului minor este aplicată o pedeapsă care poate ajunge până la cumulul aritmetic dintre pedeapsă și măsura educativă privativă de libertate. Prin urmare, se susține că acest din urmă regim sancționator este mai greu și discriminează inculpații minori în raport cu cei majori, încălcându-le, totodată, inculpaților minori dreptul la libertate individuală. Se arată că, pentru motivele anterior menționate, prevederile art. 129 alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal constituie o restrângere disproporționată a dreptului fundamental prevăzut la art. 23 din Constituție, în raport cu scopul reglementării, de natură a încălca dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală. Mai mult, se observă faptul că textul criticat nu impune judecătorului să aplice sancțiunea cu durata cea mai mare, întrucât dispozițiile art. 129 alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt aplicabile și în situația în care pedeapsa penală are un cuantum mai redus decât măsura educativă privativă de libertate, aspect de natură a lipsi de previzibilitate dispozițiile legale criticate. Pentru acest din urmă motiv, se susține că prevederile art. 129 alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal încalcă și principiul securității juridice a destinatarilor legii. ...