Decizia CCR nr. 553/2018Punctul 20

20. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55). Or, în speță, situația prevăzută de ipoteza normei se referă la momentul adoptării legislației speciale, cu caracter reparator, față de care își găsește aplicarea un regim juridic sau altul, respectiv revendicarea fie în condițiile dreptului comun, până la un anumit moment temporar (intrarea în vigoare a legii speciale), fie în temeiul legii speciale. Așadar, criteriul în funcție de care devin incidente dispozițiile de drept comun, respectiv, dispozițiile legii speciale de reparație, este un criteriu obiectiv și rezonabil, nefiind instituit intuitu personae. Prin urmare, având în vedere faptul că textul de lege criticat se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare, pe considerente arbitrare, nu este întemeiată raportarea criticii de neconstituționalitate la dispozițiile constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi și nici la principiul nediscriminării, cuprins în art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. ...