Decizia CCR nr. 485/2018Punctul 19

19. Referitor la invocarea principiului previzibilității legii, Curtea a observat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate. Cu privire la aceste cerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunțată în Cauza Petra împotriva României), iar cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunțată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit). Totodată, Curtea a constatat că, deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Din analiza dispozițiilor de lege deduse controlului de constituționalitate, Curtea a constatat că acestea îndeplinesc cerințele mai sus menționate, nefiind lipsite de previzibilitate. În continuare, Curtea a observat că, în același context, autorul excepției invocă dispozițiile art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului, făcând referire la mai multe cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, Curtea de la Strasbourg a reținut că prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenție, reglementând principiul legalității incriminării, dispun în sensul că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul când ea a fost comisă sau s-a produs, nu constituia o infracțiune, potrivit normelor de drept național sau internațional; de asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută, pentru fapta săvârșită, la momentul când a fost comisă acea infracțiune. Scopul dispozițiilor art. 7 paragraful 1 din Convenție este acela de a asigura o protecție efectivă împotriva urmăririlor și condamnărilor penale arbitrare, scop ce se circumscrie respectării principiului legalității. Potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenție consacră, la modul mai general, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie, de unde reiese că o infracțiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiție este îndeplinită în cazul în care justițiabilul poate ști, pornind de la textul dispoziției relevante și, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe, ce acte și omisiuni angajează răspunderea sa penală (Hotărârea din 17 mai 2010, pronunțată în Cauza Kononov împotriva Letoniei, paragraful 185). Astfel, este evident că textul art. 7 din Convenție are în vedere normele penale de drept substanțial, iar nu pe cele de drept procesual. În aplicarea acestei norme, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că regulile privind prescripția nu definesc infracțiunile și pedepsele pe care le reprimă și, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementând o condiție prealabilă pentru examinarea cauzei. În consecință, deoarece modificarea denunțată de reclamant a privit o lege de procedură, în absența arbitrariului, Convenția nu împiedică legiuitorul să reglementeze aplicarea respectivei modificări cu privire la procesele în curs la momentul intrării ei în vigoare, neexistând în aceste circumstanțe nicio violare a prevederilor art. 7 din Convenție, dată fiind calificarea prescripției ca o instituție de drept procedural, iar nu de drept material (Decizia cu privire la admisibilitate din 12 februarie 2013, pronunțată în Cauza Previti împotriva Italiei, paragrafele 78, 81-85). Așa fiind, Curtea a apreciat că nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 din Convenție - (paragrafele 31-36 din Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014). ...