Decizia CCR nr. 136/2018Punctul 62

62. Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, așa cum a fost modificat de legea criticată, încalcă prevederile art. 1 alin. (4) și art. 131 alin. (1) și (3) din Constituție, întrucât ministrul justiției, membru al unui organ politic, Guvernul, parte a puterii executive, dobândește o atribuție decizională în activitatea judiciară a Ministerului Public, parte componentă a autorității judecătorești. Chiar dacă sesizarea aparține procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, titularul dreptului de a cere urmărirea penală, reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată a judecătorilor Curții Constituționale, deci de a decide cu privire la formularea sau nu a cererii de încuviințare a măsurilor respective, este ministrul justiției. Opțiunea legiuitorului golește de conținut competența constituțională a Ministerului Public și conferă ministrului justiției, parte componentă a puterii executive, o atribuție discreționară de apreciere cu privire la conținutul sesizării formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Includerea ministrului justiției în procedura de ridicare a imunității unui judecător constituțional nu poate fi întemeiată, din punct de vedere constituțional, pe prevederile art. 132 alin. (1) , potrivit cărora „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției“, întrucât autoritatea pe care ministrul justiției o exercită asupra procurorilor nu are nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public, în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. ...