Decizia CCR nr. 136/2018Punctul II

II. Opinie separată În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, la pct. 2 din dispozitivul prezentei decizii, arătăm că obiecția de neconstituționalitate formulată în prezenta cauză și care a vizat dispozițiile articolului unic pct. 2, privind modificarea art. 68 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: 1. Potrivit prevederilor art. 142 alin. (2) din Constituție, mandatul judecătorului constituțional are o durată de 9 ani. Acest mandat, cu o durată de 9 ani, nu poate fi prelungit sau înnoit. Consecința logică a acestor prevederi este aceea că exercitarea unui rest de mandat al altui judecător reprezintă doar o substituție de mandat, respectiv o exercitare a restului de mandat al titularului, și, în niciun caz, un mandat propriu, ca mandat sui-generis, așa cum se arată în prezenta decizie, la paragraful 93, ceea ce ar fi o inovație juridică în afara cadrului constituțional și legal. ... 2. Substituția mandatului este reglementată în termeni generali în art. 2.023 din Codul civil, care prevede că mandatul dat unei persoane, ca titular, poate fi exercitat de altă persoană, care se substituie astfel titularului și îndeplinește mandatul primit de acesta. În lipsa unei derogări exprese pentru mandatul de drept public, instituția substituției mandatului din dreptul civil este aplicabilă și mandatului reglementat de dreptul public, ceea ce întărește convingerea că exercitarea unui rest de mandat nu reprezintă un mandat propriu, chiar și sui-generis, și nu se încalcă astfel interdicția rezultată din art. 142 alin. (2) din Constituție, cu privire la prelungirea sau înnoirea mandatului judecătorului constituțional. În cazul judecătorului constituțional, substituirea titularului are loc, de asemenea, în temeiul legii, iar semnificația juridică este aceeași, în sensul că persoana care se substituie titularului nu exercită un mandat propriu, ci doar înlocuiește titularul în exercitarea mandatului aparținând acestuia din urmă. ... 3. În spiritul Constituției, dispozițiile privind mandatul de 9 ani al fiecărui judecător constituțional, care nu poate fi prelungit sau înnoit, trebuie analizate în corelare cu prevederea cuprinsă în art. 142 alin. (5) din Constituție, conform căreia Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. În ideea unei asemenea corelări, la organizarea primei Curți Constituționale a României, art. 152 alin. (2) din Constituția din 1991 a stabilit o derogare de la prevederea constituțională referitoare la mandatul de 9 ani, cuprinsă în art. 140 alin. (1) din Constituția din 1991, reglementând și mandate mai scurte, respectiv de 3 ani și de 6 ani. Rațiunea avută însă în vedere la acea dată de Adunarea Constituantă a fost aceea că, în prima Curte Constituțională, mandatul celor 9 judecători a fost de 3 ani, pentru un număr de 3 judecători, de 6 ani pentru un număr de alți 3 judecători și de 9 ani pentru restul de 3 judecători, motivat de faptul că trebuia respectată prevederea cuprinsă în art. 140 alin (4) din Constituția din 1991, în sensul că instanța de contencios constituțional se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani. Textul respectiv avea, așadar, în vedere acea situație tranzitorie, ad hoc, existentă la acel moment, și de aceea nu a mai fost preluat la revizuirea din anul 2003 a Constituției, ceea ce conduce la concluzia că legea fundamentală, în prezent, nu susține ipoteza creării unor mandate mai scurte de 9 ani, astfel că, și sub acest aspect, preluarea exercitării mandatului de la alt judecător - titular al mandatului - nu echivalează cu exercitarea unui mandat propriu. ... 4. Legea nr. 47/1992, în vigoare, prevede în art. 68 situația care interesează în speță, și anume: numirea unui nou judecător pentru continuarea mandatului titularului, mandat care a încetat înainte de expirarea duratei acestuia, respectiv reglementează exercitarea de către noul judecător a restului de mandat din mandatul titularului [alin. (2) al art. 68]. Totodată, în art. 68 alin. (3) legiuitorul statuează că „în cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător, potrivit alin. (2) , este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani“. În noua reglementare, supusă controlului de constituționalitate, mai exact în articolul unic pct. 2 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992, art. 68 alin. (3) a fost modificat astfel: „judecătorul care a fost numit pentru restul de mandat al unui alt judecător va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani“. Din ambele reglementări mai sus precizate, respectiv cea în vigoare și cea modificată, rezultă evident că mandatul de 9 ani pentru care judecătorul respectiv devine titular, obținut după exercitarea unui rest de mandat al altui judecător, nu poate fi asimilat unei prelungiri sau înnoiri de mandat, la care face referire textul art. 142 alin. (2) din Constituție, așa cum se susține în paragraful 93 al prezentei decizii. A accepta concluzia formulată sub acest aspect în decizie ar însemna că, în prezent, judecătorul constituțional care își exercită propriul mandat de 9 ani, după ce anterior a exercitat un rest de mandat al altui judecător (titular de mandat), s-ar afla în exercitarea unui mandat neconstituțional, raționament care, în opinia noastră, nu poate subzista. De aceea, prelungirea sau înnoirea mandatului semnifică doar faptul că titularul acestuia, după exercitarea primului mandat de 9 ani, ar putea obține un al doilea mandat, tot de 9 ani, ceea ce, însă, Legea fundamentală, în art. 142 alin. (2) , nu permite. ... 5. Dacă se acceptă ideea potrivit căreia persoana care este numită pentru restul de mandat al unui judecător ocupă, de fapt, propriul său mandat, atunci, pe cale de consecință, este consacrat și un altfel de mandat decât cel expres prevăzut de Constituție, în art. 142 alin. (2) , ceea ce înseamnă, în fapt, încălcarea acestui text constituțional. Printr-o astfel de interpretare, practic, s-ar admite că: – există și mandate cu o durată mai mică de 9 ani, deși textul constituțional este extrem de explicit, în sensul că mandatul judecătorului constituțional are o durată de 9 ani; ... – mandatele ar putea fi începute și în alte momente decât cele prevăzute de Constituție, în art. 142 alin. (5) , respectiv: „Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condițiile prevăzute de legea organică a Curții“. ... De aceea, nu poate fi consacrat, pe calea jurisprudenței Curții Constituționale, un nou tip de mandat sui-generis care, împotriva prevederilor constituționale, ar putea începe și în oricare alt moment în afara celui consacrat de art. 142 alin. (5) din Constituție, respectiv în timpul derulării mandatelor judecătorilor titulari. ... 6. Un aspect deosebit de important este acela că acceptarea ideii că judecătorul constituțional care exercită un rest de mandat al altui judecător își exercită, de fapt, propriul mandat și nu mai are dreptul de a obține mandatul de 9 ani, prevăzut în Constituție, încalcă dispozițiile art. 16 din Legea fundamentală privind egalitatea în drepturi. Practic, persoana care a ocupat un rest de mandat al unui judecător titular, deși îndeplinește toate condițiile pentru obținerea propriului său mandat, are interdicția de a-l ocupa, rămânând doar substitutul care a exercitat un rest de mandat al unui titular. Persoana în cauză este astfel lipsită de dreptul de a dobândi mandatul său propriu, cu durata și în condițiile prevăzute de Constituție. Pe de altă parte, exercitarea de către noul judecător a restului de mandat al titularului acestuia, urmată de exercitarea unui mandat propriu, nu creează nicio discriminare față de ceilalți judecători, întrucât abia a doua oară judecătorul se află în exercițiul propriului său mandat. ... 7. O serie de elemente de drept comparat susțin toate aspectele mai sus precizate. În acest sens, dreptul constituțional francez (care a inspirat și textele constituționale și legale române) face referire la mandatul reglementat de normele de drept public, arătând că, în plus și distinct față de dreptul privat, în dreptul constituțional mandatul desemnează misiunea încredințată persoanei respective de către cei care au ales-o, pentru a participa la exercițiul/exercitarea puterii publice. Doctrina franceză arată că de esența mandatului sunt două elemente necesar a fi întrunite în mod cumulativ (prin care acesta se definește), și anume: durata sa și modalitățile de dobândire/de atribuire a acestuia (diferite tipuri de vot, scrutin, sufragiu etc.). Exercitarea funcțiunilor și atribuțiilor specifice unui mandat, dar pe o perioadă/durată mai scurtă decât cea prevăzută de lege nu poate fi considerată ca reprezentând un mandat propriu-zis, în sensul constituțional și legal stabilit. ... 8. În sensul celor mai sus subliniate s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Hotărârea nr. 1 din 8 septembrie 1996 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 septembrie 1996), pag. 4, și Hotărârea nr. 3 din 24 octombrie 2000 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 8 noiembrie 2000), pag. 3, evidențiind următoarele aspecte esențiale: „Mandatul [...] are determinări constituționale specifice [...], care privesc mai ales funcțiile ce derivă din mandat, condițiile de dobândire, de validare și de începere a mandatului, durata acestuia, incompatibilitățile și imunitățile pe care le antrenează, atribuțiile ce derivă din mandat și, implicit, raporturile în care se află deținătorul acestuia cu celelalte autorități publice, răspunderea ce revine titularului mandatului pentru modul de exercitare a acestuia“. Prin urmare, instanța de contencios constituțional a subliniat, în cele două hotărâri anterior invocate, că, în lipsa întrunirii condițiilor privind, între altele, momentul începerii mandatului și durata acestuia, nu se poate vorbi de un mandat în sens constituțional. ... 9. În același sens, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept („Comisia de la Veneția“), în „Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneția, rapoartele și studiile asupra justiției constituționale“, publicat la data de 18 decembrie 2017, se referă la mandatul judecătorului, definit în primul rând prin durata sa, în cazul analizat fiind avut în vedere mandatul de 10 ani al judecătorului Curții Constituționale din Tajikistan^6. Comisia de la Veneția, când a efectuat această analiză și a statuat reglementările de urmat, a avut în vedere doar mandatul de 10 ani, și nu ipoteza unui rest de mandat sau o substituție de mandat. ^6 Pct. 4.4.1, pag. 25, referindu-se la Opinia emisă cu privire la proiectul de lege privind Curtea Constituțională din Tajikistan CDL-AD(2014) 017, paragraful 14. Chiar dacă un judecător constituțional a exercitat funcția în propriul său mandat, Comisia de la Veneția nu se opune înnoirii, este adevărat, doar o singură dată, a mandatului, ceea ce susține cu atât mai mult teza că judecătorul care a exercitat un rest de mandat, indiferent de durata acestuia, poate obține propriul său mandat în condițiile prevăzute de lege. În acest sens, Comisia de la Veneția, deși are în vedere și premisa că „opțiunea realegerii (s.n. a unui judecător) poate submina independența judecătorului“, în final subliniază că „posibilitatea unei singure numiri ulterioare pe termen lung apare ca fiind favorabilă, în sensul de a permite continuarea activității unor judecători eminenți/excelenți“^7. Această concluzie formulată de Comisia de la Veneția nu a fost relevată în integralitatea ei în prezenta decizie, ci, dimpotrivă, în paragraful 95 este evidențiată o concluzie contrară. ^7 Pct. 4.4.2, pag. 25, referindu-se la documentul CDL-STD(1997) 020 „Compunerea curților constituționale - Știință și tehnică a democrației“, nr. 20 (1997) , p. 14. În continuarea acelorași raționamente, Comisia de la Veneția a arătat că textele legislative privind numirea judecătorilor constituționali „trebuie să reglementeze și posibilitatea prelungirii duratei mandatului unui judecător, până la momentul numirii în funcție a succesorului său“^8, tocmai pentru a asigura stabilitatea Curții în situații diverse, cum ar fi aceea în care autoritățile/entitățile care au atribuțiile legale de a desemna judecătorii constituționali nu le exercită la timp. ^8 Pct. 4.4.3, pag. 26, referindu-se la documentul CDL-STD(1997) 020 „Compunerea curților constituționale - Știință și tehnică a democrației“, nr. 20 (1997) , p. 14. ... 10. În concluzie, în opinia noastră, trebuie să se facă distincția între două aspecte ale mandatului de drept public: durata mandatului și exercitarea acestuia. Sub primul aspect, mandatul de drept public al judecătorului constituțional este limitat la o durată de 9 ani, iar sub cel de-al doilea aspect, mandatul poate fi exercitat fie de către titular, fie prin substituție de către un alt/alți judecător(i) , în condițiile legii. Aceasta este, de altfel, și concretizarea pe care Legea fundamentală o dă în textul art. 142 alin. (2) , în care face referire la mandatul de 9 ani al judecătorului constituțional, neprevăzând fragmentarea sa în alte mandate cu durate mai mici. Durata mandatului de drept public este exprimată, ca și în cazul judecătorului constituțional, în ani, și nu în fracțiuni ale anului, ceea ce demonstrează încă o dată că mandatul este unul singur și nu este divizibil în mandate mai scurte. În cazul fragmentării mandatului, ipoteză prevăzută în dispozițiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, exercitarea acestuia până la final are loc prin substituție de persoane, astfel că judecătorul/judecătorii care substituie nu are/nu au exercițiul unui mandat propriu. Pe de altă parte, Constituția nu face referire la persoane (nu instituie regula ca o persoană care a ocupat un rest de mandat să nu poată primi propriul său mandat), ci, în art. 142 alin. (2) , se referă la mandatul judecătorului constituțional, cu durata de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Aceasta demonstrează, încă o dată, că nu este o problemă de legalitate constituțională, care să excedeze cadrului constituțional, faptul că o persoană care a exercitat o fracțiune dintr-un mandat al titularului va mai putea fi numită pentru îndeplinirea unui mandat propriu, în condițiile legii. Aceasta reprezintă doar o chestiune de oportunitate. ... ...