Decizia CCR nr. 45/2018Punctul III

III. Statuarea expresă, în cuprinsul prezentei decizii, a obligației legiuitorului de a pune în acord, în procesul de reexaminare a legii, toate prevederile acesteia ce privesc incompatibilitățile, inclusiv cele aflate în vigoare, cu prezenta decizie nu este admisibilă. O astfel de statuare nu își găsește precedentul în jurisprudența Curții Constituționale, determinând o interferență între controlul de constituționalitate a priori și cel a posteriori, ceea ce conduce la insecuritate juridică, din perspectiva efectelor prezentei decizii, și poate genera confuzii, prin generalitatea exprimării. Se observă că textele legislative în vigoare prevăd în acest sens, în mod expres, faptul că instanța constituțională poate fi sesizată doar în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituție, republicată, sau de legea sa organică [art. 10 alin. (1) din Legea nr. 47/1992] și stabilesc, distinct pentru fiecare atribuție, că sesizările trebuie formulate în scris și motivate [art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992]. Potrivit legii, în exercitarea controlului de constituționalitate Curtea se pronunță numai asupra conformității dispozițiilor criticate cu normele Constituției, întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituționale dispozițiile din actele normative menționate „care încalcă dispozițiile și principiile Constituției“. Curtea nu poate extinde acest control dincolo de limitele sesizării decât dacă, în cazul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare, „dezbaterea are loc [...] atât asupra prevederilor menționate în sesizare cât și asupra celor care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate“ [art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992], precum și la soluționarea excepției de neconstituționalitate, când, „în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare“ [art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992]. De fiecare dată, însă, extinderea se realizează cu privire la dispoziții din același act/aceleași acte normative cu privire la care Curtea a fost sesizată și în realizarea aceleiași atribuții în cadrul căreia a fost învestită. Pentru a delimita acest cadru strict al sesizării, legiuitorul a configurat cauzele de inadmisibilitate, dezvoltate într-o consistentă jurisprudență a Curții Constituționale. Prin urmare, în cadrul unui control de constituționalitate a dispozițiilor de modificare a unei legi, este inadmisibilă extinderea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor legii modificate, care sunt în vigoare. Se realizează astfel, în controlul a priori, și un control a posteriori, cu eludarea întregului cadru procedural pe care Constituția și legea organică a Curții Constituțională îl stabilesc pentru controlul a posteriori al legii (excepția de neconstituționalitate). În plus, o astfel de extindere ar avea semnificația unei sesizări din oficiu a Curții Constituționale or, o astfel de sesizare este permisă de Constituție și de Legea nr. 47/1992 numai pentru inițiativele de revizuire a Constituției și pentru legile de revizuire a Constituției, adoptate de Parlament. Distincția clară este consacrată cu legiuitorul constituant în privința efectelor deciziilor Curții Constituționale pronunțate în controlul a priori, în raport cu cele pronunțate în controlul a posteriori. Astfel, referindu-se la controlul de constituționalitate a posteriori, art. 147 alin. (1) din Constituție stabilește că „(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.“ Referindu-se la controlul a priori, dispozițiile art. 147 alin. (2) din Constituție stabilesc că „(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale“. Prezenta decizie este pronunțată în control de constituționalitate a priori, dar cuprinde considerente prin care se sancționează și dispoziții legale în vigoare. Se naște legitima întrebare dacă, pentru aceste din urmă dispoziții, efectul deciziei trebuie abordat din perspectiva controlului a priori sau a posteriori. Altfel spus, dacă efectul deciziei este numai acela de a stabili pentru legiuitor o obligație de reexaminare a legii în vigoare pentru punerea în acord cu decizia Curții sau dacă dispozițiile în vigoare sunt suspendate de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial și își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la aceeași dată. Fiind vorba de o decizie pronunțată în control a priori, singura interpretare acceptabilă este prima ipoteză mai sus arătată. Cea de-a doua interpretare ar fi, de altfel, și dificil de pus în practică, întrucât considerentele deciziei se referă la o obligație generală a legiuitorului în raport cu „toate prevederile acesteia“ (ale legii în vigoare). Or, o astfel de expresie de maximă generalitate poate crea dificultăți legiuitorului în a se conforma obligației impuse de Curte, punându-l în situația de a nu respecta prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție. ...