Decizia CCR nr. 820/2017Punctul 8

8. Referitor la dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală, autorii excepției susțin că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (3) privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum și prevederile art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale raportat la art. 8 din Convenție și la art. 1 alin. (3) și (5) , art. 26 și art. 28 din Constituție. Astfel, consideră că, din coroborarea dispozițiilor lit. a) și c) ale art. 282 alin. (4) din Codul de procedură penală rezultă existența unui vid legislativ, inculpatul fiind lipsit de un remediu procesual atunci când o nelegalitate intervenită în cursul urmăririi penale nu poate fi invocată și constatată decât în faza de judecată, mai exact în situația în care, în cursul judecății, se admite o excepție de neconstituționalitate cu privire la dispoziții legale ce au înrâurire asupra legalității obținerii unor mijloace de probă. Or, în măsura în care este vorba despre o nulitate relativă, iar excepția de neconstituționalitate a fost admisă ulterior finalizării fazei camerei preliminare, se pune problema în ce condiții se poate invoca această nulitate, având în vedere că dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală stabilesc momentul-limită al închiderii camerei preliminare, iar lit. c) a aceluiași text de lege se raportează la momentul la care a intervenit încălcarea, și nu la acela la care aceasta este cunoscută ori poate fi constatată. Arată că, în măsura în care efectele unor dispoziții de lege declarate neconstituționale continuă să se producă într-un proces pendinte, refuzul de a aplica o decizie a Curții Constituționale, folosind diverse subterfugii juridice, nu ține de interpretarea legii, ci evidențiază o deturnare a acesteia și reprezintă o încălcare a ordinii constituționale, o asemenea soluție fiind împotriva poziției Curții Constituționale, exprimată în deciziile nr. 766 din 15 iunie 2011 (pct. III.1), nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 (pct. X), nr. 223 din 13 martie 2012 și nr. 54 din 5 februarie 2014. Precizează că rolul deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale este inclusiv acela de a oferi un remediu cu privire la efectele pe care dispoziția apreciată ca fiind neconstituțională continuă să le producă în cauzele pendinte. Consideră, totodată, că dispozițiile art. 282 alin. (4) lit. a) și c) din Codul de procedură penală se află „într-o relație funcțională“ cu cele ale art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 în ceea ce privește sintagma „persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări“. Arată, astfel, că dispozițiile de lege criticate lipsesc inculpatul de un remediu în dreptul intern, aspect aflat în contradicție cu prevederile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale raportat la art. 8 din Convenție și la art. 1 alin. (3) și (5) , art. 26 și art. 28 din Constituție. Așadar, chiar dacă o decizie a Curții Constituționale evidențiază încălcarea unor prevederi constituționale și convenționale precum cele de mai sus, nu există posibilitatea reală de a invoca, într-un proces pendinte, nelegalitatea mijlocului de probă. În consecință, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă devine una iluzorie și pur teoretică, remediul procesual fiind lipsit de eficacitate. Apreciază că această critică nu vizează modul în care se interpretează textele de lege ce fac obiectul excepției. Consideră că modul deficitar în care legiuitorul a ales să redacteze normele de procedură criticate denotă inexistența unor garanții suficiente și mută interpretarea în sfera arbitrariului. Or aceste aspecte depășesc problematica interpretării textelor de lege, devenind o problemă reală de constituționalitate. ...