Decizia CCR nr. 562/2017Punctul 17

17. Codul penal din 1864, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 230 din 2 decembrie 1864, reglementa, în art. 347, incapacitatea persoanelor care aveau o anumită legătură de rudenie cu inculpatul de a da declarații ca martor în procesul penal. Originile dreptului rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor se regăsesc în art. 148 din Codul penal din 1936, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 66 din 19 martie 1936 - care, ca urmare a renumerotării prin republicarea codului în broșura din 13 februarie 1948, a devenit art. 142 din Codul penal din 1936 - care prevedea capacitatea persoanelor enumerate în acesta - respectiv, ascendenții și descendenții inculpatului, legitimi, prin adopție sau recunoaștere, copiii naturali, soțul sau soția, frații, surorile, unchii și nepoții, precum și aliații în același grad, tutorele, curatorul și pupilul lor, soții despărțiți - de a da declarații în calitate de martori, însă acorda acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. Codul penal din 1969, în art. 80, reglementa cu privire la ascultarea soțului și a rudelor apropiate, stabilind, în alin. (1) , că „soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martor“, doctrina - dezvoltată cu privire la normele menționate - reținând că dispoziția precitată are la bază rațiuni de profund umanism, de înțelegere firească și realistă a naturii umane, în condițiile în care, în lipsa acestei dispoziții, martorul soț sau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului ar avea de ales între alternativa de a spune adevărul, de a-și face datoria față de justiție sacrificând sentimentele de afecțiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând o declarație mincinoasă. ...