Decizia CCR nr. 425/2017Punctul 17

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare, chiar dacă analiza a avut în vedere dispozițiile art. 305 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificărilor introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, deoarece soluția legislativă contestată era aceeași, respectiv subsidiaritatea condiționată a începerii urmăririi penale „in personam“ față de cea primară obligatorie „in rem“. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 236 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 7 iunie 2016, paragrafele 52, 53, 56-61, ale cărei considerente sunt valabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, Curtea Constituțională a constatat că intervalul de timp ce separă momentul începerii urmăririi penale in rem de momentul începerii urmăririi penale in personam nu este strict și expres determinat de dispozițiile Codului de procedură penală. Cu toate acestea, dispoziția procesual penală precizează că procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de o persoană, când din datele și probele existente în cauză rezultă o bănuială rezonabilă că aceasta a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în acel moment, să dispună continuarea urmăririi penale față de acea persoană. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului „dispune“, iar nu „poate dispune“, astfel încât să se poată interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in personam, până la realizarea probațiunii necesare pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și dispunerea directă a acestei măsuri. ...